În tranziţie
Am scăpat cu viaţă din anii ’90 şi încă nu am o medalie. De măcar două ori era să fiu călcată în picioare. O dată cînd m-am bulucit la deschiderea „primului supermarket din România”, Titan, împreună cu rudele mele bucureştene. S-au deschis porţile şi mii de disperaţi au dat năvală să-şi ia porţia de consumism, dar au nimerit într-un fost magazin comunist cu ceva spoială: cîteva rafturi cu pantofi Gregorio Rizo şi basmale turceşti… Am luat coate în stomac, pumni în cap, am fost trîntită la pămînt şi numai un miracol m-a salvat de la strivire. Mai spre finalul deceniului turbat, am repetat experienţa la concertul Prodigy de la fostul Palat al Pionierilor, unde mulţimea de ex-cutezători, actuali raver-i zeloşi, a forţat uşile şi m-a împins în barele de la intrare. Aproape leşinată, am fost salvată de poliţişti călare. Aceştia nu erau, însă, nicăieri de găsit de cîte ori am fost agresată pe stradă, ziua în amiaza mare. Ultima dată, cînd căutam secretariatul facultăţii private care dispăruse peste noapte, cu tot cu banii mei (de fapt, cu ai tatei, care-i strînsese muncind pentru un turc în Germania, după ce institutul la care lucra ca inginer falimentase). Cei doi bărbaţi m-au bătut zdravăn, dar nu m-au putut lua cu japca aşa cum mă ameninţau, pentru că taximetriştii n-au vrut să oprească (dar nici să intervină). Nimic special: o Românie întreagă era luată atunci cu japca. Nu ne vindeam ţara decît la vrac. Ah, acei ani violenţi, haotici, demenţi, în care capitalismul isteric dizolvase statul şi autoritatea! Aveam libertate. Libertatea de a fi agresaţi şi furaţi. De a lua ţepe şi a da tunuri. Mirajul Caritas, fabrica de bogaţi şi sinucigaşi, ne răpea minţile. Îmi amintesc de vecinii care plecau la turci în şlapi şi se întorceau cu sacoşa plină de bani, de pornografia explozivă, de revistele Ţîţe şi Prostituția unde scriau poeţii reconvertiţi ai fostului regim (sub pseudonim), de cozile imense la ziare în care găinile năşteau pui vii. De aiuritoarea liberalizare a preţurilor graţie căreia plăcinta de 2 lei costa 17 a doua zi. Foamea de Vest ne era hrănită cu munţi de plastic, bere la pet şi sucuri toxice la dozator, casete audio Poker cu orice îţi poftesc urechile, cafea expusă pe rafturi în ligheane, televizoare Telefunken aruncate de străini la gunoi şi haine second-hand cu miros rînced. Apartamentele erau ieftine ca o Dacie, iar periferia culturală se muta în centru, aşa că ascultai subversivi ca Velvet Underground şi Nick Cave în prime time la radio şi la MTV. Cînd mi-am tras cablu, n-am dormit două nopţi de frică să nu pierd cine ştie ce clip, pînă m-am prins că se repetau. O nouă generaţie trecea ilegal graniţa la nemţi pentru că marca era über alles, dar şi vizele. Băieţii din cartier se întorceau cu blană pentru mama şi Nintendo pentru ei şi sărăceau din nou la păcănele. Dezbinarea şi ura politică erau la apogeu, iar disputele se ţineau mai analogic, cu bîtele pe stradă. Să ţii cu partidele istorice în Moldova era o crimă de lezmajestate (unde majestatea era, bineînțeles, lliescu). Tata a fost fugărit cu cuţitul din casa unui sătean căruia îi repara televizorul, după ce l-a rugat să-i arate mai mult respect Regelui Mihai. La primele alegeri libere, strîngeam cu prietenii mei semnături pentru candidatura lui Câmpeanu la sediul Partidului Naţional Liberal din Iaşi, cînd o gloată înfuriată pe Coposu (sic!) care „trîndăvise în puşcărie 17 ani”, a spart geamurile şi a vrut să ne linşeze. Ne-am baricadat în beci şi ei s-au potolit după ce-au şutit nişte şepci electorale, că dolari n-au găsit. Să fii tînăr era intoxicant: nimic nu se compara cu sentimentul de putere asupra „tiranilor” care te făcea să chiuleşti de la orele profesorilor compromişi politic. Cît curaj să scrii pe bancă „Jos FSN” ştiind că profa de chimie te va lăsa corijent pentru asta… Cîteodată mai luam trenul de noapte pentru o zi de extaz în Piaţa Universităţii. Apoi, plini de adrenalină antisistem şi cu chef de senzaţii tari, ne întorceam în vagoane supraaglomerate, cu insignele de „golani” afişate sfidător. Pînă cînd un bărbat într-un costum apretat a strigat că sîntem „terorişti care împrăştie manifeste”. Populaţia de 50 plus s-a năpustit asupra noastră şi, din nou, am scăpat la mustaţă. Noroc că eram opriţi în staţie la Tecuci. Nu mai aveam o leţcaie, dar ne-am amintit de un prieten care făcea armata acolo şi i-am luat solda ca să ajungem acasă. Sigur am avut un înger păzitor al tranziţiei pe care mi-l închipui în blugi Pyramid, cu walkman la urechi, espadrile în picioare, într-o mînă cu steagul găurit şi în alta cu cutiuţa de vodcă Scandic, cu pai ataşat. Recuperam pop-cultură cu polonicul, nestingheriţi de drepturi de autor. Pirateria era legală, iar în centrele de închirieri casete video găseai de la Pulp Fiction al lui Tarantino la Decalogul lui Kieslowski. Seria erotică Emmanuelle ajungea pe marile ecrane şi stîrnea valuri de ultragiu şi excitare. Oare ce-a fost mai întîi? Nebunia tranziţiei sau filmele sonate ale lui Pintilie? Alt şoc cinematografic mi-a provocat Seven în Dolby Surround la Cotroceni, primul cinema privat. Am fost sigură că tehnologia nu are viitor: numai un exaltat ar vrea să fie lovit în cap cu barosul sonor.
Televiziunile de bloc apăreau şi dispăreau, pregătind terenul pentru bomba OTV. „V-am prins, vrăjitoarelor!” Reclamele, în special, erau sublim de debile. În acest ghiveci a picat meteoritul Știi şi cîştigi. Românii (şi eu, recunosc) se chinuiau ore bune să prindă legătura la emisiunea lui Călinescu şi să înşface milionul în direct. Generaţia PRO se prostea cu pop autohton dubios. O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
Taberele de la Costineşti din studenţie erau şi ele memorabile, chit că ne înghesuiam cîte patru într-o minusculă căsuţă de lemn şi făceam baie la comun cu apă rece. Mîncam covrigi, dar seara, la festivalul de film, puteam vedea The Player al lui Altman sau rîde de un spumos Nae Caranfil. Mă îmbătam cu atmosfera de o incredibilă energie creativă care te făcea să speri că şi tu, pîrlitul de azi, eşti destinat unor lucruri mari. Am fost convinsă, chiar, că pot să cîştig la alba-neagra. Falită, am mai rămas totuşi o săptămînă în plus la mare, fără să-mi anunţ părinţii (cozile la poşta cu telefoane erau prea descurajante). Nu s-au panicat: în epoca pre-Internet, no news = good news. Atunci am început să cred că tot ce vreau pe lumea asta e să fiu jurnalist la o revistă cu „cinema” în titlu. Aveam năuceala vremurilor, dar, cumva, şi speranţa lor: totul se întîmpla deodată, ca într-un carusel ameţitor, şi orice părea posibil. Chiar şi visul de a fi critic de film plătit.
Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.
