În tranziţie

Anca GRĂDINARIU
Publicat în Dilema Veche nr. 1024 din 23 noiembrie – 29 noiembrie 2023
image

Am scăpat cu viaţă din anii ’90 şi încă nu am o medalie. De măcar două ori era să fiu călcată în picioare. O dată cînd m-am bulucit la deschiderea „primului supermarket din România”, Titan, împreună cu rudele mele bucureştene. S-au deschis porţile şi mii de disperaţi au dat năvală să-şi ia porţia de consumism, dar au nimerit într-un fost magazin comunist cu ceva spoială: cîteva rafturi cu pantofi Gregorio Rizo şi basmale turceşti…  Am luat coate în stomac, pumni în cap, am fost trîntită la pămînt şi numai un miracol m-a salvat de la strivire. Mai spre finalul deceniului turbat, am repetat experienţa la concertul Prodigy de la fostul Palat al Pionierilor, unde mulţimea de ex-cutezători, actuali raver-i zeloşi, a forţat uşile şi m-a împins în barele de la intrare. Aproape leşinată, am fost salvată de poliţişti călare. Aceştia nu erau, însă, nicăieri de găsit de cîte ori am fost agresată pe stradă, ziua în amiaza mare. Ultima dată, cînd căutam secretariatul facultăţii private care dispăruse peste noapte, cu tot cu banii mei (de fapt, cu ai tatei, care-i strînsese muncind pentru un turc în Germania, după ce institutul la care lucra ca inginer falimentase). Cei doi bărbaţi m-au bătut zdravăn, dar nu m-au putut lua cu japca aşa cum mă ameninţau, pentru că taximetriştii n-au vrut să oprească (dar nici să intervină). Nimic special: o Românie întreagă era luată atunci cu japca. Nu ne vindeam ţara decît la vrac. Ah, acei ani violenţi, haotici, demenţi, în care capitalismul isteric dizolvase statul şi autoritatea! Aveam libertate. Libertatea de a fi agresaţi şi furaţi. De a lua ţepe şi a da tunuri. Mirajul Caritas, fabrica de bogaţi şi sinucigaşi, ne răpea minţile. Îmi amintesc de vecinii care plecau la turci în şlapi şi se întorceau cu sacoşa plină de bani, de pornografia explozivă, de revistele Ţîţe şi Prostituția unde scriau poeţii reconvertiţi ai fostului regim (sub pseudonim), de cozile imense la ziare în care găinile năşteau pui vii. De aiuritoarea liberalizare a preţurilor graţie căreia plăcinta de 2 lei costa 17 a doua zi. Foamea de Vest ne era hrănită cu munţi de plastic, bere la pet şi sucuri toxice la dozator, casete audio Poker cu orice îţi poftesc urechile, cafea expusă pe rafturi în ligheane, televizoare Telefunken aruncate de străini la gunoi şi haine second-hand cu miros rînced. Apartamentele erau ieftine ca o Dacie, iar periferia culturală se muta în centru, aşa că ascultai subversivi ca Velvet Underground şi Nick Cave în prime time la radio şi la MTV. Cînd mi-am tras cablu, n-am dormit două nopţi de frică să nu pierd cine ştie ce clip, pînă m-am prins că se repetau. O nouă generaţie trecea ilegal graniţa la nemţi pentru că marca era über alles, dar şi vizele. Băieţii din cartier se întorceau cu blană pentru mama şi Nintendo pentru ei şi sărăceau din nou la păcănele. Dezbinarea şi ura politică erau la apogeu, iar disputele se ţineau mai analogic, cu bîtele pe stradă. Să ţii cu partidele istorice în Moldova era o crimă de lezmajestate (unde majestatea era, bineînțeles, lliescu). Tata a fost fugărit cu cuţitul din casa unui sătean căruia îi repara televizorul, după ce l-a rugat să-i arate mai mult respect Regelui Mihai. La primele alegeri libere, strîngeam cu prietenii mei semnături pentru candidatura lui Câmpeanu la sediul Partidului Naţional Liberal din Iaşi, cînd o gloată înfuriată pe Coposu (sic!) care „trîndăvise în puşcărie 17 ani”, a spart geamurile şi a vrut să ne linşeze. Ne-am baricadat în beci şi ei s-au potolit după ce-au şutit nişte şepci electorale, că dolari n-au găsit. Să fii tînăr era intoxicant: nimic nu se compara cu sentimentul de putere asupra „tiranilor” care te făcea să chiuleşti de la orele profesorilor compromişi politic. Cît curaj să scrii pe bancă „Jos FSN” ştiind că profa de chimie te va lăsa corijent pentru asta… Cîteodată mai luam trenul de noapte pentru o zi de extaz în Piaţa Universităţii. Apoi, plini de adrenalină antisistem şi cu chef de senzaţii tari, ne întorceam în vagoane supraaglomerate, cu insignele de „golani” afişate sfidător. Pînă cînd un bărbat într-un costum apretat a strigat că sîntem „terorişti care împrăştie manifeste”. Populaţia de 50 plus s-a năpustit asupra noastră şi, din nou, am scăpat la mustaţă. Noroc că eram opriţi în staţie la Tecuci. Nu mai aveam o leţcaie, dar ne-am amintit de un prieten care făcea armata acolo şi i-am luat solda ca să ajungem acasă. Sigur am avut un înger păzitor al tranziţiei pe care mi-l închipui în blugi Pyramid, cu walkman la urechi, espadrile în picioare, într-o mînă cu steagul găurit şi în alta cu cutiuţa de vodcă Scandic, cu pai ataşat. Recuperam pop-cultură cu polonicul, nestingheriţi de drepturi de autor. Pirateria era legală, iar în centrele de închirieri casete video găseai de la Pulp Fiction al lui Tarantino la Decalogul lui Kieslowski. Seria erotică Emmanuelle ajungea pe marile ecrane şi stîrnea valuri de ultragiu şi excitare. Oare ce-a fost mai întîi? Nebunia tranziţiei sau filmele sonate ale lui Pintilie? Alt şoc cinematografic mi-a provocat Seven în Dolby Surround la Cotroceni, primul cinema privat. Am fost sigură că tehnologia nu are viitor: numai un exaltat ar vrea să fie lovit în cap cu barosul sonor. 

Televiziunile de bloc apăreau şi dispăreau, pregătind terenul pentru bomba OTV. „V-am prins, vrăjitoarelor!” Reclamele, în special, erau sublim de debile. În acest ghiveci a picat meteoritul Știi şi cîştigi. Românii (şi eu, recunosc) se chinuiau ore bune să prindă legătura la emisiunea lui Călinescu şi să înşface milionul în direct. Generaţia PRO se prostea cu pop autohton dubios. O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit. 

Taberele de la Costineşti din studenţie erau şi ele memorabile, chit că ne înghesuiam cîte patru într-o minusculă căsuţă de lemn şi făceam baie la comun cu apă rece. Mîncam covrigi, dar seara, la festivalul de film, puteam vedea The Player al lui Altman sau rîde de un spumos Nae Caranfil. Mă îmbătam cu atmosfera de o incredibilă energie creativă care te făcea să speri că şi tu, pîrlitul de azi, eşti destinat unor lucruri mari. Am fost convinsă, chiar, că pot să cîştig la alba-neagra. Falită, am mai rămas totuşi o săptămînă în plus la mare, fără să-mi anunţ părinţii (cozile la poşta cu telefoane erau prea descurajante). Nu s-au panicat: în epoca pre-Internet, no news = good news. Atunci am început să cred că tot ce vreau pe lumea asta e să fiu jurnalist la o revistă cu „cinema” în titlu. Aveam năuceala vremurilor, dar, cumva, şi speranţa lor: totul se întîmpla deodată, ca într-un carusel ameţitor, şi orice părea posibil. Chiar şi visul de a fi critic de film plătit.  

Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film. 

p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg
image png
p 14 jpg
image png
Vechi și nou
Lucrurile repetitive, de rutină sau care presupun mare efort fizic pot fi acum făcute și de computere sau roboți.
p 22 jpg
Leneșul pre- și post-istoric
Dar, după cum poate ați observat, nici anul acesta nu ne-a mai luat iarna prin surprindere.
p 10 jpg
Muncă și relații de muncă în stil românesc
Să înțelegem că munca este bună numai dacă ne face bine, dacă ne face mai buni în ceea ce sîntem.
p 12 sus jpg
Munci și zile
Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

Adevarul.ro

image
Joburile în care românii iau mii de euro, dar nu fac nimic. „Când ne plictisim de atâta joacă ieșim și noi la o berică”
Într-o țară în care prețurile cresc de la o zi la alta, iar salariile bat de regulă pasul pe loc, există și oameni care sunt plătiți ca să nu facă absolut nimic. Sau aproape nimic, dar oricum pe salarii la care alții nici nu îndrăznesc să viseze.
image
Marele mister din istoria Moldovei. Cine a fost Margareta, întemeietoarea dinastiei din care făcea parte și Ștefan cel Mare
Una dintre cele mai importante dinastiii medievale românești, cea din care se trage și celebrul Ștefan cel Mare, a fost întemeiată de o femeie. Purta numele de Margareta Mușata, iar povestea sa este învăluită în mister. Unii bănuiesc că ar fi fost reprezentanta unui puternic clan boieresc.
image
Ce s-a ales de temuții interlopi din anii 2000. Prinși de Traian Berbeceanu, unii și-au reluat vechile obiceiuri
În anii 2000, Deva, Hunedoara și orașele din Valea Jiului erau cutremurate de un lung șir de incidente grave comise de grupări interlope violente, în fața cărora autoritățile se arătau depășite de situație ori închideau ochii.

HIstoria.ro

image
Cum a revenit Emil Racoviță în România?
La câțiva ani după revenirea din expediția de la Polul Sud, care l-a făcut celebru, viața și cariera omului de știință Emil Racoviță au luat o nouă turnură: interesul pentru organismele marine a fost înlocuit de cel pentru studiul faunei subterane.
image
Spectaculoasele grădini ale Palatului Versailles
Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului.
image
Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei
Cetățuia Brașovului a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”.