În spirit arădean
Acum trei ani am fost invitat să conferențiez la Arad, în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului de Științe Umaniste. Am fost bucuros de invitație, dar și un pic îngrijorat cînd am văzut „formatul“ acestui festival: vreme de trei zile, șase vorbitori susțineau conferințe de cîte o oră-două, cîte două pe zi, una după cealaltă, prima de la ora 17, a doua de la ora 19. Îngrijorarea mea se referea la public: o să stea cineva să asculte ore în șir două conferințe, una după cealaltă? Mai au românii de azi atîta răbdare încît să urmărească un asemenea maraton al vorbelor? Unde mai pui că tema conferinței era dintre cele mai grele: „Despre adevăr“.
Îmi amintesc că la acea ediție veniseră invitați brilianți, pe care îi admir nespus, precum Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș. Și totuși, mă îngrijoram: mai are cineva în țara asta scoasă din minți și subjugată Facebook-ului răgazul interior să stea de la 5 după-amiaza pînă la 9 și ceva seara să asculte? Doar să asculte? Cu vorba lui blajină, Cătălin Lazurca m-a liniștit. La Arad, lumea e altfel decît în sălbaticul București, mi-a spus. Și nu doar că au venit peste 100 de oameni în fiecare seară, dar au stat toate acele ore, au ascultat în liniște și, judecînd după întrebările pe care le-au pus la finalul fiecărei conferințe, chiar au înțeles și voiau să înțeleagă încă și mai mult și mai bine. Am găsit în acel public – publicul arădean – inteligență și politețe, bun-simț, respect care impune respect, un fel de domnie, de noblețe. Într-un cuvînt, normalitatea la care eu și alții ca mine visăm din ce în ce mai îndepărtat. Cît de diferit față de bucureștenii și ploieștenii printre care trăiesc! Am plecat atunci de la Arad cu sentimentul că, vorba cuiva, nu e totul pierdut în țara mea. Voiam, cumva, să duc în alte locuri acel spirit al arădenilor din acele săli.
Anul trecut am revenit la Arad, la cea de-a cincea ediție a aceluiași festival. Am regăsit același public, cu aceleași maniere și aceeași indestructibilă și tonifiantă normalitate. Eram, oricum, încîntat că festivalul ajunsese, deja, aproape o tradiție: cinci ediții de succes în cinci ani consecutivi. Cînd Cătălin Lazurca mi-a vorbit despre ideea unei dezvoltări a festivalului arădean într-un eveniment de anvergură națională, denumit „Conferințele Dilema veche“, am fost imediat convins. Cred în lucrurile care cresc organic și care au o bază solidă – spiritul Aradului va asigura creșterea, iar succesul Festivalului de Științe Umaniste este baza. În plus, îmi voi îndeplini dorința: să duc ceva din spiritul arădean și în alte orașe ale țării. Sînt fericit să pot construi un eveniment cultural de mare anvergură în spirit arădean!
Ilustrație de Ion BARBU
