În satul Noulacasă
Am fost mereu genul de persoană care, deși am avut grijă de exterior și de ce anume vreau să transmit cu el, nu am vrut să fiu în centrul atenției. Sau dacă mi-am dorit asta cîndva, atunci cînd s-a întîmplat, stîngăcia mea și emoțiile erau vizibile, iar ce reușeam să spun nu era exact ce îmi stabilisem dinainte, printr-un discurs bine pus la punct în capul meu. În filme și în cărți m-am atașat mereu de personajul care era în spatele personajului principal, pentru care prietenia și sprijinul erau mai mult decît recunoștința celorlalți. Mi-au plăcut, pe rînd, Ron Weasley, Samwise Gamgee și alții care m-au făcut să înțeleg că prietenia e mai puternică decît dorința de afirmare. M-am imaginat, deci, adesea, în The Shire, în casa familiei Weasley, iar după ce am citit prima dată Cronicile din Narnia, atunci cînd voiam să mă fac invizibilă pentru cîteva momente, mă ascundeam în dulapul mic de acasă, pe partea cu multe umerașe, în spatele rochiilor înflorate ale mamei. Nu ajungeam în Narnia, dar iată, cu timpul, am ajuns la maturitate, iar din cînd în cînd mai privesc filmele și invizibilitatea e jucată prin alte metode. Cel mai recent am fost fascinată de Peggy Guggenheim, dar nu de viața ei în mare parte, sau de colecția ei de artă, sau de pasiunile ei, ci de faptul că oferea un loc unde prietenii ei artiști, care nu aveau situația ei financiară, puteau să găsească un acasă unde să scrie sau să picteze. Îmi amintesc că discutam asta cu o prietenă atunci cînd am citit Confesiunile unei dependente de artă. Îi spuneam că mi-ar plăcea să am și eu un loc destul de mare unde să-i pot aduna pe toți prietenii mei. Și iată că, în ultimii ani, chiar de cînd realitatea a devenit tot mai greu de asimilat, eu am ajuns într-un loc care îmi pare ideal și unde mi-aș dori să-i aduc pe toți prietenii apropiați. De pe balcon se vede Pădurea Neagră, mult verde, mulți copaci, păsări, liniște, un apartament din lemn și un hamac de unde lecturile sînt întrerupte des de albinele vecinului care are grijă de cîțiva stupi. În partea stîngă sau de pe geamul din dormitor se văd niște capre simpatice, pe care le aud dimineața, iar în față caii altui vecin aleargă sau pasc liniștiți, chiar și atunci cînd plouă. Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă. Nu e un nume inventiv, dar nu am vrut să-l duc departe de înțelesul original. Iarna, zăpada aici acoperă tot spațiul verde care se poate vedea de pe balcon; în depărtare, copacii de la marginea pădurii sînt grei din cauza zăpezii, iar crengile îi fac să-și piardă forma de conifer, dar, cu cît intri mai în adîncul pădurii, copacii au doar sus coroană și le poți vedea trunchiurile înghețate. Cînd vremea nu mai e atît de rece, te poți întîlni cu căprioare, vulpi, veverițe, arici, care uneori se opresc de la depărtare să le poți admira cîteva minute. Ce îmi mai doresc de la acest Noulacasă: toate casele să fie din lemn, cu ferestre mari, cu pereții din cărți, idee care mi-a venit în minte după ce am citit Casa de hîrtie. Dacă cititorul Carlos Brauer s-a simțit sufocat de acele douăzeci de mii de volume și și-a zidit pereții casei de la malul mării cu acele cărți, eu vreau ca pereții să fie din rafturi mici unde cărțile pot fi așezate și recitite oricînd. O bibliotecă enormă pe pereții din lemn ai casei, grădină cu mulți copaci și multe flori care să înflorească și iarna, puternice să-și facă loc prin zăpadă. De mică mi-am dorit să fiu bibliotecară, îmi făceam cartonașe și mă prefăceam că împrumut cărțile vecinilor sau colegilor de școală. Încă nu am reușit să fiu, dar știu că mi-am dorit mereu o casă plină cu cărți. Nu, nu pentru că vreau doar să citesc sau pentru că am citit atît de mult, dar cumva, fără să pot explica, bibliotecile m-au făcut mereu să simt că sînt într-un spațiu cozy, iar într-o casă am simțit mai multă căldură dacă am văzut cîteva rafturi cu cărți. Vreau ca și prietenii mei să simtă căldura asta. Să ne adunăm seara, la masă, la povești, cu cîini adormind sub scaunul nostru, și să știm că pentru noi și familiile noastre acest Noulacasă e locul cel mai sigur, locul unde realitatea e distanța scurtă dintre copaci și inimile noastre, unde putem lăsa anii să treacă fără să ne facem griji de timpul care poate să ne îndepărteze. Iar viața noastră s-ar derula prin dinamica acestei lumi mici, de unde nu e nevoie să căutăm semnificații și inconveniențe în orice zi în care frunzele cad mai repede sau mai departe decît ne-am fi așteptat.
*** Cînd în sfîrșit ți-ai găsit locul. Cînd în locul acesta invizibilitatea e o calitate. Verdele e pur. Copacii sinceri în schimbul lor. Păsările se aud foșnind din frunze. Și sunetul e de apel într-o zonă unde semnalul se pierde. Dar aici muzică. Nu e nevoie de library tapes. Două coțofene se opresc în pinul alb din față. Mereu una lîngă alta. Dispare nevoia urgentă de fotografie. Nu mai știm dacă am venit aici să fugim. Sau plecăm și nebunia acestui loc. Nebunia plăcută. Își va atinge țelul. O grămadă de mijloace artistice. Imaginea satului verde unde anotimpurile și limbajul sînt universale.
Krista Szöcs este poetă. Cea mai recentă carte a sa este Berlin, Editura Nemira, Colecția „Vorpal”, 2019.
Foto: wikimedia commons
