În provincie, cine ne mai duce la teatru?

Mircea MORARIU
Publicat în Dilema Veche nr. 157 din 9 Feb 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Însăşi inserarea adverbului mai în întrebarea ce prilejuieşte reflecţiile următoare, arată că ab initio se presupune că schimbarea de sistem politic de la sfîrşitul lui 1989 a adus cu sine modificări de identitate a agenţilor ce determină oamenii să cheltuiască bani şi cîteva ore din viaţă pentru a petrece o seară la teatru. Există, aşadar, şi în acţiunea banală de a merge la teatru un înainte şi un acum, cu nuanţa că, dacă înainte are un aer de glorie, acum e termenul ce acoperă nenumărate dispute, cu factură de element generator de cezură, între teatralo-optimişti şi teatralo-pesimişti. Indiferent că e vorba de înainte ori de acum, nu critica teatrală a însemnat factorul prim-determinant în stimularea mersului la teatru. Şi asta, pentru simplul motiv că în spaţiul cultural românesc impactul ei a fost relativ limitat, cu toate că, cel puţin înainte, în interiorul lumii teatrale se exercitau personalităţi reale ce "făceau legea", iar discursul critic era per total mai profesionalizat decît cel de azi. Fireşte, nu pun la socoteală pretinşii critici "cu rubrici", dar şi cu condicuţă la "servicii". Dar critica şi cronica apte să determine scoaterea unui spectacol catastrofal de pe afiş nu au existat niciodată în România. De ce nu critica a avut întîietate în provocarea succesului de public al unui spectacol e o problemă complexă, cu multe ramificaţii şi explicaţii, care se întind de la faptul că, deşi mai citite decît azi, publicaţiile culturale cu rubrici de teatru consolidate se adresau mai cu seamă elitelor culturale, iar la teatru nu se duceau doar elite, în vreme ce cotidienelor de mare tiraj la care, în perioada comunistă, abonamentele erau obligatorii, li s-a interzis, la un moment dat, publicarea de cronici de teatru. Azi, cele mai multe cotidiane nu mai sînt interesate de cronici de teatru, fiindcă acest gen de articole consumă spaţiu tipografic, fără a duce şi la creşterea tirajului. Aşa încît înainte de orice, atît în Bucureşti cît şi în provincie, existenţa spectacolului bun, înainte ca şi acum, funcţionează drept principală explicaţie a afluxului în sălile de teatru. Despre spectacolul bun se afla din cronica orală a spectatorilor. În ambele spaţii de referinţă, înainte absenţa alternativei, dublată de preţul scăzut al biletului amplifica apetitul pentru mersul la teatru. În plus, spectacolul bun, nu neapărat excepţional e semnul sănătăţii vieţii teatrale, iar incidenţa acestui spectacol bun era ceva mai mare decît azi. De aici încep diferenţele. La Bucureşti, spectacolele bune şi foarte bune erau înainte produse mai cu seamă de vedete şi de teatre cu statut de lider. În provincie, producerea lor cădea în sarcina vedetelor în devenire, care astfel îşi pregăteau plecarea la Bucureşti. Cum din înalt ordin a fost interzisă repartizarea tinerilor absolvenţi în Capitală, directorii cu vocaţie din provincie pîndeau vedetele în devenire şi se băteau cu decidenţii locali, ca acestora să li se asigure condiţii de viaţă (casă şi butelie), dar şi de creaţie. Aşa s-a născut "fenomenul" Piatra Neamţ sub directoratul lui Ion Coman. Aşa s-a întîmplat că la Teatrul din Oradea se asigura succesiunea vedetelor în devenire. Aici au înfăptuit primele lor spectacole bune regizorii Radu Penciulescu şi Valeriu Moisescu, Alexandru Colpacci şi Sergiu Savin, Alexandru Darie şi Victor Ioan Frunză. Existenţa binomurilor a avut importanţa ei căci implica subliminal concurenţa. Azi e mai greu de vorbit de vedete în devenire, în teatrele de provincie. Cu toţii vor să debuteze în Bucureşti. Dar cu toate astea, numeric, cele mai bune spectacole se nasc în provincie. Dincolo de criteriul axiologic, odinioară mersul la teatru, în province, era stimulat de mijloace extraestetice. Existau difuzorii voluntari a căror importanţă a crescut, cînd în 1984 a apărut decizia autofinanţării. Reprezentanţii locali ai conducerii de partid, imploraţi de directori, aproape că obligau oamenii, prin intermediul acestor difuzori, să cumpere bilete. Şi dacă tot dădeau bani pe ele, şi tot din lipsă de alternative, oamenii mergeau la teatru. La Bucureşti, se practica formula potrivit căreia 400 de bilete la Dimineaţa pierdută însemnau şi cumpărarea a 200 la Întîlnire la metrou, bunăoară. După 1989 au dispărut atît obligativitatea achiziţionării biletelor, cît şi cumpărarea condiţionată. Nu cred că era neapărată nevoie să dispară şi difuzorii voluntari, care puteau fi cu uşurinţă reorientaţi. Rezultatul e că în provincie nu mai există nici un adjuvant care să promoveze spectacolul bun. El se promovează de la sine. Adulţii asigură publicul de premieră. Asta nu înseamnă că ei au trecut obligatoriu şi pe la casa de bilete. Mai apoi, fie că se joacă cu săli pe jumătate goale, fie că se aduc elevi de către profesori inimoşi, indiferent de faptul că spectacolul a fost gîndit pentru un alt public-ţintă. Directorii se lamentează, uitînd că din pricina lacrimaţiei în exces au omis să verifice dacă s-au lipit afişe. Despre strategii mai agresive de promovare, aproape că nu s-a auzit. La Oradea e acuzat de indiferenţă publicul. La Teatrul Naţional din Timişoara lucrurile stau ceva mai bine, în sensul că s-au transferat modele din alte domenii, se practică "ofertele speciale", ceva de genul "2 în 1". Adică plăteşti un bilet şi vezi două spectacole. Aşa că îmi apare tot mai evident că dusul la teatru a căzut exclusiv în sarcina spectacolului bun, rămas singur şi neconsolat. Asta în ciuda înaltului randament funcţional al utilizării cuvintelor management şi marketing. Cum mă număr printre teatro-sceptici, mă abţin să formulez vreo profeţie legată de timpul cît această lipsă de strategie nu va aduce la zero "minoritatea retroactivă" a celor care mai merg la teatru în provincie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.