În prag de dezgheţ
Despre emigraţie ştiam destule. Adică auzisem de cei care "au fugit" pe vremea lui Ceauşescu (printre care băiatul familiei Constantin de la etajul trei, care a trecut Dunărea înot la sîrbi, un coleg de serviciu al maică-mii, care "a plecat", cu multă tevatură şi beţe-n roate, puse de securiştii "de la întreprindere", în Israel, un alt vecin marinar, care a traversat Marea Neagră cu bărcuţa pînă-n Turcia, şi a trebuit ca doi unchi arhitecţi, care au cerut azil politic în SUA în 1980, să aştepte aproape cinci ani, cu telefoanele sub supraveghere şi terorizaţi în permanenţă pe stradă de "umbre", pînă li s-a acceptat cererea, aproape un miracol şi ultimul de acest gen, chiar la mijlocul răului absolut al anilor â80, cei ai copilăriei mele) şi au emigrat în ţări mai frumoase unde exista coca-cola, păpuşi Barbie şi case ca în Nekermann. Mai departe nu ştiam despre ei decît că "o duc bine" sau cel puţin cei rămaşi bănuiau asta, pentru că ori nu mai dădeau nici un semn de viaţă, ori scrisorile lor nu ajungeau niciodată. După â90, am aflat deja despre diaspora şi comunităţile româneşti împrăştiate prin lume. Unii dintre emigranţi s-au întors ca să ne viziteze, dar nu le-a plăcut aici, deşi erau oarecum nostalgici cînd mîncau sărmăluţe în foi de viţă şi-şi imaginau o "întoarcere" dacă nu definitivă, cel puţin temporară. Şi au plecat din nou, pentru că viaţa lor era deja în altă parte. Mi-am dat seama că acea emigraţie echivalentă cu "fuga" a marcat destul de tare destinul ultimelor decenii al poporului din care făceam parte. Raportarea permanentă la acel "dincolo". Ulterior mi-a marcat şi mie vîrsta de 20 de ani, cu toţi cei din jurul meu care vroiau să plece. Definitiv. De data aceasta prin firme de consultanţă, acumulări de puncte, căsătorii, cunoştinţe de pe Internet, burse, călătorii prelungite la nesfîrşit. Unii dintre ei au şi plecat. Au devenit emigranţi, de data aceasta fără "legende personale". Despre migraţie am aflat de curînd. Prima dată cînd, aşteptînd pe cineva la aeroport, sîcîită de acea senzaţie de libertate pe care ţi-o dă un capăt de terminal şi pe care o simţi de-a dreptul în stomac, am văzut români "mişcîndu-se". De aici, acolo. Sau de acolo, aici. Fără să renunţe la metehnele "de români", la scobitul în dinţi, la trasul cu ochiul în bagajul altuia, la băga-mi-aş şi alte chestii, să zicem româneşti, şi totuşi cu o naturaleţe neaşteptată. Unii dintre ei erau bronzaţi, aveau cămăşi curate, respectau linia galbenă şi nu-şi puneau paşaportul şi banii "la slip". Erau relaxaţi. A doua oară, cînd am trecut printr-un sat în care veneau cu regularitate banii de "acolo". În care casele se înălţau peste noapte, vecinii se recomandau unii pe alţii "pe la munci", uliţele neasfaltate erau împînzite de jeep-uri, iar printre mame, bunici şi mătuşi exista o concurenţă, că "alor mei le merge mai bine!". Şi "sfatul bătrînilor" era deja depăşit de acele obiceiuri noi pe care cei tineri le aduceau de departe. Obiceiuri dictate, de regulă, de valoarea banilor, dar asta deja nu mai e atît de important, atît timp cît există o evoluţie. M-a fascinat tema migraţiei (vorbim acum despre cea a forţei de muncă, deşi există şi alte motivaţii, "for love", de pildă, cum spunea cineva de la workshop-ul de la Bruxelles, organizat de curînd de EurActiv. com) pentru că, într-adevăr mi se pare fantastică "deschiderea" pe care această ţară, din multe puncte de vedere anchilozată şi conservatoare, o primeşte tocmai (şi de multe ori) din partea acelor oameni extrem de simpli care n-au nici o treabă cu redescoperirea unui sistem de valori şi regăsirea unei identităţi naţionale (istorice, culturale etc.), cerinţe ale "exerciţiului impus" al acelui campionat mondial "local" la patinaj "fără derapaj", unde tot încercăm, în ultimii ani, să obţinem medalii. Ei evoluază, fără să-şi dea seama direct, la "exerciţiul liber ales". Adică pleacă pur şi simplu ca să cîştige bani şi ca să o ducă mai bine. O dorinţă aproape instinctivă de a arde nişte etape. Iar provocarea temei ar fi: dacă tot patinăm cu aproape inconştient curaj pe un lac în pragul dezgheţului, cine îşi va asuma căzăturile? Vor fi nişte accidentări în toată regula sau mici incidente, semnalate prin penalizări de o zecime la punctaj? (A. P.)
