În plină stradă
Arta joacă, în mod evident, un rol vital în modelarea identității culturale a unei societăți. Aceasta are puterea de a provoca și inspira, în aceeași măsură fiind o sursă inepuizabilă de polemici care pot escalada, ducînd la segregări ale unor grupuri, urmate de animozități și înverșunări. Iar atunci cînd arta iese din spațiile-i destinate exclusiv și debordează în stradă, avem un butoi cu pulbere gata să explodeze în mîinile unor personaje mai mult sau, adesea, mai puțin pregătite. De la cenzură la vandalism și la manipulare politică, scandalurile care au apărut anul trecut în arealul artei din spațiul public românesc sînt o reflexie a relației complexe, adesea controversate, dintre artă și sfera publică formată din privitori prea puțin educați și politicieni dornici de a epata în subiecte ce depășesc domeniile lor de interes și activitate.
În luna octombrie a anului 2022 a avut loc la Centrul de Proiecte din Timișoara expoziția „On Her Side / De partea ei”, curatoriată de Dana Sarmeș și Simona Constantin. Organizat de Asociația Culturală Contrasens, proiectul a avut o puternică miză socială și a vizat relațiile de putere dintre genuri, cu focus pe abuzul asupra femeii, violența domestică și traumele generate de aceasta. Unul din sateliții evenimentului a fost expoziția de postere expusă în Piața Unirii, unde au fost prezente șaisprezece nume de artiști. Aici, posterul intitulat „MUIEre” al Anei Petrovici-Popescu a creat un amalgam de reacții. Conform conceptului artistei, lucrarea are la bază cuvîntul din titlu și familia sa lexicală, „despărțite corect în silabe pentru a sublinia caracterul depreciativ la adresa femeii”, și nu la etimologia cuvîntului. Imaginea propune încă din titlu o perspectivă transgresivă și (raportată la canonul artei universale) progresistă a limbajului artistic, luînd o amploare desăvîrșită, escaladînd zona politicului.
În acest context, un personaj politic timișorean, nemulțumit de compoziția imaginii și nesatisfăcut de explicațiile însoțitoare, generează primul în mediile sale sociale un discurs ironic, care a culminat cu un atac la persoana artistei. Cum era de așteptat, nu a durat mult pînă ca această scenă virtuală să devină chiar mai vulgară și ofensatoare decît a fost receptat posterul în cauză. Presa locală a preluat ulterior știrea, divagînd de la subiectul cel mai important, care devine laitmotivul poveștii: raportul de putere dintre genuri. Am observat, astfel, cum o lucrare de artă reacționară la abuz devine sufocată de aceeași paradigmă toxică patriarhală, închizînd, de fapt, cercul.
Nu caut să comentez calitatea lucrării „MUIEre”, ci să amintesc problematica reacție în lanț pe care a creat-o –instrumentalizarea politică a unui subiect sensibil, fapt ce a atras ofense creatorului în detrimentul asigurării unui spațiu care să accepte nepotrivirile de opinie, ideologie sau caracter. Cred că acest lucru se datorează unor factori precum: clișeizatele frustrări politice, revărsarea lor în domenii/subiecte adiacente, politizarea presei coroborată cu atitudinea mitizată omniscientă a românului și, nu în ultimul rînd, lipsa întîlnirii privitorului român cu arta din spațiul public.
Probabil că selectarea lucrării în cauză este argumentată în baza dorinței educării publicului, însă nu cred că expunerea acestuia la elemente vizuale și de limbaj menite să șocheze se apropie de scopul dorit. Au devenit axiomatice reminescențele comunistoide ale publicului patriei noastre, prea puțin flexibil, prea mult îndoctrinat, iar aparenta consternare a celor implicați denotă ori o lipsă de racordare la mediul înconjurător, ori un comportament pseudo-elitist. Consider, așadar, necesară asumarea responsabilității discursului, nefăcînd însă apel la cenzura proprie sau exterioară, ci la o negociere cu realitatea înconjurătoare. Este obligatorie libertatea de expresie, însă aceasta trebuie să fie în strînsă legătură cu spațiul-gazdă care, în aceste condiții, nu reprezintă doar un suport al obiectului creat, ci devine parte integrantă a acestuia, avînd capacitatea de a-i îngreuna sau ușura traiectoria discursului.
Un alt exemplu care a iscat polemici a fost instalația „Mai rău ca moartea” realizată de Nicolae Comănescu la Reșița, în perioada aprilie-iunie 2022. Inspirat de gesturile de protejare ale ucrainenilor, care înfășurau cu saci monumentele de for public, Comănescu a împrumutat atitudinea și a integrat-o în cotidianul reșițean, acoperind Monumentul Eroilor Neamului semnat de Constantin Lucaci. Artistul bucureștean, cunoscut mai degrabă pentru opera sa neo-expresionistă, prea puțin conceptuală, a fost impresionat de ferocitatea luptei și a indus privitorului existența unuia dintre lucrurile pe care acesta le consideră chiar mai rele decît moartea: războiul. Punînd locul intervenției sale sub semnul aceluiași potențial pericol precum în zonele afectate de conflicte, atît Nicolae Comănescu, cît și organizatorul, Primăria Municipiului Reșița, s-au expus unor valuri de critică realizate aproape exclusiv în mediul online, fie că vorbim de presa locală sau mediile sociale.
În acest context mi s-a părut interesantă discrepanța dintre părerile conturate în presa provincială și cea națională –personaje fără pregătire în vreuna din nișele culturale sau artistice scriau și interpretau în sens negativ și peiorativ intervenția lui Comănescu, cu atac la diverse persoane (amatori ai scrisului conturau chiar și blesteme pe propriile blog-uri). În același timp, în Capitală, reviste de cultură publicau texte ale unor oameni de specialitate care au urmărit un fir narativ comprehensibil pentru publicul larg, susținut de o contextualizare a fenomenului. În cazul lui Comănescu, lucrurile s-au petrecut pe o perioadă mai îndelungată de timp (înainte de lansare s-au umplut, cărat și așezat saci o lună întreagă, în plină stradă), fapt ce le-a permis celor implicați o mediere a receptării mesajului de către public, mai coerentă și mai susținută, cu ajutorul mai multor actanți veniți din varii subdomenii culturale.
Cele două exemple denotă lipsa familiarității publicului cu demersurile artistice din spațiul public, precum și cu mecanismele de finanțare ale acestuia – organizarea lacunară și lipsa de transparență a oficialităților în privința bugetelor locale sau naționale duc la situații confuze, în care se consideră că o acțiune artistică ar putea fi capabilă de a interfera cu procesele de modernizare, conservare și reparație a orașului.
Pe de altă parte, în acest context s-a conturat o certitudine: privitorii pot fi stîrniți, reacționînd în cele mai diverse și neașteptate moduri, fapt ce relevă poziționarea interogativă sau reflexivă a acestora. În acest caz, publicul interpelează aspectele sociale dincolo de intențiile artistului, conturîndu-și senzațiile peste impulsul inițial conferit de lucrare, adăugînd propriile straturi interpretative, care, chiar dacă inexacte, conturează parcursul imprevizibil și inedit al intervențiilor artistice de acest fel.
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși. Totuși, consider aceste demersuri ca fiind indispensabile, mai ales în momentele de criză societală: fie că e vorba despre o conștientizare a unor metehne problematice adînc înrădăcinate în gîndirea colectivă – precum diversele feluri de abuz asupra femeilor –, fie raportul cu catastrofe aflate la prea mică distanță de noi.
În aceste condiții, cînd discursurile și practicile publice tind să se rigidizeze în normativități ideologice și slogane supra-uzitate, este mai mult decît necesară conturarea unor manifeste artistice, care, prin folosirea instrumentelor specifice, au posibilitatea de a atrage atenția asupra vicisitudinilor vieții și de a genera dezbateri ce devin intrinseci unor posibilități nelimitate de ramificare. Aceste tipuri de acțiuni devin, pînă la urmă, mărturii ale momentului prezent, un moment în care devine imperioasă reglementarea relațiilor dintre practicile materiale, morfologia spațiului urban și discursurile politice.
Lina Țărmure a co-fondat, în 2019, Diptych Art Space din București, unde curatoriază programul de evenimente, dar asistă curatorial și alte proiecte independente, și scrie texte despre artă.
