"În oncologie se întâmplă tot timpul minuni" <i>-interviu cu Xenia BACINSCHI, medic la Institutul Oncologic "Alexandru Trestioreanu" din Bucureşti-</i>
N-a fost o alegere, eu am ales doar să fac medicina. Fac parte dintr-o familie în care îngrijirea bolnavilor şi satisfacţia pe care ţi-o dă vindecarea unui pacient era subiect frecvent, membrii familiei mele fiind în proporţie de 100% "muncitori sanitari" - cum se zicea înainte de 1989. Am ajuns la oncologie din pricina legislaţiei din "epoca de aur". Eram medic la ţară, trebuia să ajung înapoi acasă, nu voiam să rămîn legată pe viaţă de dispensarul din satul unde-mi fusese impus domiciliul. Concursul de intrare în specialitate s-a dat tîrziu, după ani de aşteptare; a fost în domeniul radiaţiilor, unde lucrez şi astăzi. În anii de facultate mi s-ar fi părut de neacceptat să lucrez în oncologie; astăzi ştiu că domeniul poate da satisfacţii la fel de mari ca oricare altă specialitate. Obiectivele sînt însă cumva altele; lupta este cu o boală complexă, perfidă, ţinta fiind o supravieţuire cît mai lungă şi în condiţiile unei calităţi bune a vieţii. În Occident se vorbeşte despre mai multe forme de cancer curabil. La noi boala mai este privită cu un fatalism incurabil? Toate progresele făcute în lume în domeniul oncologiei reuşesc să obţină supravieţuiri îndelungate şi vindecări în proporţie mare. Condiţia vindecării este însă depistarea precoce a bolii; iar secretul acestei depistări este doar controlul periodic, analize de screening făcute înainte de orice semn suspect. Aş zice că nu multe boli au caracterul perfid al cancerului; aş folosi chiar cuvîntul mai puţin elegant, dar mai sugestiv, "parşiv". Cei mai mulţi dintre pacienţii mei spun "n-am făcut în viaţa mea o injecţie, n-am luat în viaţa mea un algocalmin, n-am avut niciodată concediu medical". Cum suportaţi cazurile extreme, de pildă cele în care sînt implicaţi copii? Să vorbesc despre cazurile de cancer la copii? M-am surprins şi am surprins-o şi pe colega mea, specializată în oncopediatrie, punîndu-i întrebarea "cum suporţi?". Dar multe cazuri se vindecă, bolile neoplazice sînt mai sensibile la tratament în cazul copiilor. Citostaticele şi tehnicile de radioterapie lasă reacţii tardive, din ce în ce mai puţin handicapante. Rămîne riscul de recidivă, mai tîrziu. În cazurile fără speranţă, le spuneţi bolnavilor diagnosticul real şi adevărul complet? În funcţie de ce, hotărîţi aceste lucruri? Felul în care le spun pacienţilor diagnosticul, amănunte despre evoluţia bolii - "adevărul" îl aleg în funcţie de personalitatea pe care o intuiesc; grija mea este să nu-i descurajez, să nu le iau speranţa şi, în orice caz, să iau pacientul ca partener în lupta cu boala. În general pacienţii se încadrează în tipologia de tip latin: povara bolii este preluată de familie, cel în cauză este ocrotit, protejat, susţinut moral de cei apropiaţi şi de echipa care asigură tratamentul. Pacienţii noştri sînt diferiţi de cei de tip anglo-saxon, la care adevărul spus în întregime este regula. Certitudini nici nu se pot furniza; boala este a fiecăruia, reacţiile sînt ale fiecărui organism, eu pot să comunic date statistice, evoluţii teoretice. Importantă este însă lupta. Ce se întîmplă cînd se ajunge la ultima parte? E nevoie de speranţă şi de o calitate bună a vieţii, de medicamente care să asigure lipsa durerii, a greţei, a constipaţiei, a altor efecte neplăcute pentru organism, susţinerea psihologică. Cum priviţi tratamentele naturiste în oncologie? Metodelor naturiste nu li s-a descris nicăieri în lumea ştiinţifică un rol curativ în oncologie. Unele pot influenţa pozitiv efectele adverse ale tratamentelor citotoxice; toate asigură susţinerea moralului pacientului, inclusiv prin faptul că acei ce le prescriu susţin că fac miracole. Se întîmplă minuni în oncologie? Ne puteţi povesti una? Se întîmplă tot timpul minuni în oncologie. Li se întîmplă celor care au încredere, celor care luptă cu boala, celor care nu se lasă doborîţi de reputaţia maladiei sau de disperare. Li se întîmplă celor ce cred în ajutorul divin, în minunea supremă făcută de cel de deasupra noastră, la care recurgem în momentele extreme ale existenţei, şi celor care se gîndesc la viaţă, celor înconjuraţi de dragostea familiei sau a prietenilor. N-o să uit un caz de la începutul activităţii mele în oncologie, prin 1993. Aveam două paciente, colege de salon; una dintre ele era veselă, cu machiajul perfect, interesată de tot ce se întîmpla în jurul ei; cealaltă avea privirea tristă, ochii în lacrimi şi se întreba tot timpul: "De ce mi s-a întîmplat tocmai mie?", fără să mai acorde vreo şansă luptei. Cea cu "starea pozitivă" era într-un stadiu mai avansat, o boală mai gravă. Trăieşte şi acum. a consemnat Simona SORA
