În luptă cu birocraţia

Turneele artistice pe care le organizez în Occident cu muzicieni populari din România - în majoritate ţărani (români şi romi) - ar putea fi numite "export cultural", dacă cuvîntul nu ar fi prea pompos faţă de gesturile liliputane pe care le comit. O să vă explic cum m-am pomenit în această antrepriză şi de ce unii organizatori de spectacole occidentali au ales să lucreze cu mine, o persoană fizică fără panaş şi fără veleităţi. Publicul occidental al muzicilor lumii se împarte, grosso modo, în două categorii: publicul cultivat, care frecventează cuviincios concertele de muzică tradiţională programate în teatrul sau teatrele din aria lor de rezidenţă; şi publicul comun, în general mai tînăr, care se amuză copios, în jeans şi T-shirt, la festivalurile în aer liber cu muzici folclorice şi de fuziune. Cel dintîi public e competent, deschis, rafinat şi exigent; al doilea seamănă întrucîtva cu publicul marilor spectacole de folclor din România, avînd totuşi o educaţie estetică mai de calitate. Directorii de teatre şi consilierii lor artistici selectează, cu un an-doi înainte şi cu multă îngrijire, formaţiile pe care le programează. Ei sînt bine informaţi în legătură cu muzicile orale ale diferitelor popoare şi grupuri etnice, dar - fireşte - nu sînt experţi în toate. Pentru a construi spectacole variate şi atractive, ei apelează la un cerc de colaboratori din diferite ţări, colaboratori care le-au fost recomandaţi drept pricepuţi şi dispuşi să-i ajute. Eu sînt unul din ei: cel specializat în muzicile tradiţionale din România. La solicitarea unui director artistic (solicitare care este întotdeauna destul de precisă: "aş avea nevoie" - spre exemplu - "de un mic grup ţărănesc din sudul României, cu un stil apropiat celui al tarafului Ťdes ha