„În diplomație toate detaliile contează“ – interviu cu Ioan DONCA
Diplomat de carieră, Ioan Donca a intrat în Ministerul de Externe prin anii 1960. A fost martor implicat la numeroase întîlniri, a cunoscut suverani, președinți și premieri. A fost, printre altele, ambasador al României în Ungaria, în China și în Federația Rusă.
Cum ați devenit diplomat?
Sfîrșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 au adus o deschidere masivă a României către Occident începută în condiții dramatice, în sensul că toate aceste acțiuni de deschidere s-au desfășurat într-un secret desăvîrșit, fără știrea „prietenilor“ noștri sovietici. Am intrat în minister în 1963. O lună mai tîrziu am urmat, împreună cu alți colegi tineri, un curs de relații internaționale de doi ani. La absolvirea cursului am fost avansat la gradul de atașat – cel mai mic grad diplomatic. Colegii mei au fost repartizați pe la diverse direcții politice, în funcție de limbile străine pe care le vorbeau. Eu am fost oaia neagră și m-au repartizat la Protocol. Protocolul este cea mai oropsită direcție la Ministerul de Externe. De ce? Pentru că se muncește foarte mult și tot ce iese bine intră în firesc, tot ce iese prost e din vina Protocolului. Tot Ministerul de Externe m-a trimis apoi la un curs postuniversitar în Olanda, la Academia de Drept Internațional. Eu sînt jurist. Am terminat Dreptul la Cluj. N-am văzut niciodată Ministerul de Externe. Pe atunci nu se intra acolo fiindcă îți doreai asta. Nici măcar nu era de presupus să visezi așa ceva. Trebuia să fii recrutat. Nu am să înțeleg niciodată cum am ajuns la Ministerul de Externe. Sînt originar din Satu Mare, dintr-o familie foarte simplă. Visul meu a fost să termin liceul. L-am terminat. Al doilea vis a fost să lucrez la primărie. Nu se punea problema să plec la facultate, pentru că părinții mei nu aveau mijloacele să mă trimită. Dar am primit o bursă de la Sfatul Popular. Eu aveam mai degrabă înclinații literare și am crezut că pot să mă duc la Filologie. Dar am fost chemat la prim-secretar și mi s-a spus că trebuie să mă înscriu la Drept. În ultimul an de facultate am fost chemat la decan. Mi-a spus că sînt doi tovarăși în birou care vor să vorbească cu mine. Am înghețat. Pe vremea aia, cînd ți se spunea că veneau doi tovarăși să-ți vorbească, nu era bine. Erau bine îmbrăcați și miroseau bine. Mi-au spus că sînt de la Externe și că am fost recrutat să lucrez în minister, după ce termin facultatea.
Ce îndatoriri ați avut la acest serviciu de protocol?
Ca orice începător: am cărat bagajele și am împins scaunele sub fundul oaspeților. Îi aștepți la intrare, îi conduci cu o foarte mare grijă. La Protocol am lucrat cu conducerea superioară. Am lucrat lîngă Ceaușescu 21 de ani. I-am pregătit peste 25 de vizite în străinătate și am fost în apropierea lui în foarte multe ocazii. Mi a încredințat misiuni. Sigur, cîștigi o anumită încredere în tine cînd lucrezi în cercuri înalte. Nu m-am înțeles cu soția dînsului. Mă detesta, dar nu avea ce să-mi facă, pentru că el mă simpatiza.
În 1968 a venit Charles de Gaulle. Prima vizită într-o țară din lagărul socialist. Miza era mare. Cum a fost pregătită această întîlnire?
Pregătirile au început cu șase luni înainte. Asta a însemnat delegații mai mult sau mai puțin discrete, oficiale, neoficiale, pe toate liniile. Inclusiv pe linia securitară, adică paza și siguranța oaspeților. Toate detaliile au fost negociate la sînge.
Să vă spun o anecdotă. De Gaulle avea un aghiotant, un general. Care, de fiecare dată cînd erau niște trepte de urcat sau de coborît, se apropia și-i spunea la ureche cîte sînt. L-am descoperit de două ori că i-a zis un număr inexact. Și De Gaulle pășea ezitant, unori în gol, dar aghiotantul era acolo, să-l sprijine. Cînd i-am reproșat că nu-i spunea cîte trepte erau cu adevărat, mi-a răspuns: „Colega, eu trebuie să fiu necesar, trebuie să-i arăt că-l pot ajuta, la o adică“.
Ce pretenții a avut Charles De Gaulle din perspectiva protocolului, înainte să vină la București?
Printre altele, am fost avertizați să avem paturile corespunzătoare, pentru că el era foarte înalt și nu încăpea în paturi obișnuite. Se intră în cele mai mici detalii atunci cînd pregătești vizita. Ceremonia de primire a oaspetelui la aeroport. S-a stabilit la cîți pași de scara avionului e întîmpinat de Ceaușescu. În diplomație toate detaliile contează. La fel se întîmpla și la vizitele externe ale lui Ceaușescu. Pregăteam din timp detaliile de protocol. În ciuda multor lucruri care se spun despre el, Ceaușescu era un om extrem de disciplinat din toate punctele de vedere. În cei 21 de ani cît am stat lîngă el nu a ieșit din punctajul pregătit de Ministerul de Externe nici măcar cu o virgulă.
Un an mai tîrziu a venit și Nixon…
În august 1969 vine Nixon în România. Pe drumul dinspre aeroport către oraș, lume pe stradă, urări, pancarte. Ajungem la casa de oaspeți. Cînd coboară din mașină, Nixon înconjoară mașina prin spate și vine la Ceaușescu. Conform protocolului, ar fi trebuit să fie invers. În fine. Se apropie de Ceaușescu și-i spune: „Vreau să vă pun o întrebare. Credeți că actuala conducere a Chinei este în stare să păstreze un secret?“. Întrebarea era cu tîlc. Și nu era despre chinezi. Ceaușescu a înțeles faza. Sensul era: „Ești în stare să ții un secret legat de chinezi?“. Și așa am ajuns noi să facilităm vizita lui Nixon în China. Să vedeți cum s-a întîmplat. După vizita istorică a lui Nixon a venit și Kissinger în România, în mare secret. Noi aranjaserăm o vizită de pregătire cu chinezii aici, la București. Eu l-am așteptat la aeroport pe Kissinger. Noaptea, la ora 2. Și l-am dus la o casă de oaspeți, la Vila Lac 2. Era o chestiune despre care nu știa nimeni, absolut nimeni, în afară de cinci sau șase persoane. Adjunctul ministrului de Externe chinez a vorbit cu Kissinger pînă a doua zi dimineață, la ora 11. A fost o vizită secretă și trebuia tratată cu multă precauție. Implicarea noastră în această întîlnire ar fi putut însemna o sinucidere politică pentru Ceaușescu.
Cum se învață protocolul, eticheta? Sînt cărți? Sînt cursuri?
Noi avem o istorie fantastică în această chestiune. De pildă, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, un document de la sfîrșitul secolului al XV-lea, superb, în care Neagoe Basarab își învață fiul cum să se poarte, cum să primească oaspeții, cum să-i trateze. Apoi, scrierile lui Dimitrie Cantemir. În fine, ar mai fi notele de drum ale lui Milescu Spătarul în China. Milescu Spătarul descrie cu lux de amănunte întregul protocol al curților imperiale chineze la vremea respectivă. În încercările noastre de a găsi ceva comun împreună cu prietenii noștri chinezi, ca să marcăm împreună această personalitate, ne-am lovit multă vreme de refuzul lor. Ei l-au considerat multă vreme pe Milescu Spătarul un spion ordinar. Ceea ce e adevărat. Abia în anul 2000, cînd a venit secretarul general pentru UNESCO în România, am reușit să ne înțelegem cu ei că asta e deja istorie. Așa a apărut pentru prima dată Milescu Spătarul în documentele noastre bilaterale.
Ați fost ambasador în China. Cum se desfășoară acolo protocolul de primire?
E un protocol destul de strict, de cum sosești la aeroport. Prima vizită pe care o faci e la directorul protocolului din Ministerul de Externe, care stabilește o întîlnire cu un reprezentant al conducerii căruia îi predai copiile scrisorilor de acreditare. Apoi e un protocol destul de complicat: gardă de onoare, se cîntă imnul, ambasadorii sînt apoi chemați în Marea Sală a Poporului, apoi ești condus la sala ambasadorilor… Președintele te așteaptă. Ești condus la el, te oprești în fața lui, la circa cinci-șapte pași, directorul protocolului te prezintă, îți spui cuvîntarea, ți se răspunde și apoi urmează strîngerea de mîini și te întorci la locul tău. Eventual, președintele te invită la o convorbire. Semnul că discuția s-a încheiat e cînd președintele ia un pahar de șampanie, îl ridică și-ți urează succes în misiune.
Dar în Rusia?
În Federația Rusă, Putin primește de două-trei ori pe an cîte un grup de noi ambasadori, nu cîte unul singur. Dar chiar și așa, pentru un ambasador sînt momente înălțătoare. Cînd intri la Kremlin, vezi cele 120 de trepte care urcă la sala Grigorievski și la fiecare a patra treaptă e cîte un husar. Intri în sală, cu ceilalți. Sîntem așezați în ordinea sosirii la Moscova. Se deschid cele două uși și apare președintele însoțit de ministrul de Externe și de consilierul lui de politică externă. Ne prezentăm scrisorile de acreditare. După care președintele schimbă cîteva cuvinte cu fiecare ambasador în parte.
Cum vedeți diplomația de azi?
De-a lungul acestei cariere la Ministerul de Externe am negociat multe documente foarte importante. Întotdeauna am considerat că cel de vizavi e de zece ori mai bun ca mine. În fine. Trebuie să ne cîștigăm încrederea reciprocă. Fiecare avem mandat. Fiecare avem linii roșii. Eu trebuie să descopăr care este linia lui roșie și el va trebui să descopere cît mă lasă mandatul să mă duc. Pentru că eu vreau să obțin cît se poate de mult. Pe o bază total cinstită. Nici un acord obținut prin păcăleală nu durează.
Domnul Trump vrea să facă relații internaționale ca și cum ar face afaceri. Doi oameni de afaceri care stau vizavi sînt doi hoți care încearcă să se păcălească unul pe celălalt. Uneori, unul se lasă păcălit pentru că reușește să obțină totuși un profit. La negocierile diplomatice, cele două țări au față în față ca negociatori cei mai cinstiți oameni pe care îi are fiecare în parte. Pentru ca negociatorul să nu fie expus nici unui pericol și să se bucure de încrederea celeilalte părți. Nu poți trimite cioflingari la negocieri. Trebuie să trimiți cel puțin oameni de aceeași valoare cu partea cealaltă.
Se întorc strămoșii în mormînt cînd văd acum marile congrese internaționale. Pe vremuri trebuia să ai grijă ca fiecare să întîmpine ambasadorii în același mod, să intre exact în același tipar pe ușa sălii de conferință și să aibă locul potrivit, pentru că altfel putea să se iște chiar și un război. Nu mai vorbesc de ținută, de cravată, de smoking. Astăzi, unii vin la recepție în blugi și adidași. Lumea s-a informalizat. Din păcate, de multe ori lumea înțelege greșit această chestiune a protocolului. Și totul se transformă în mitocănie. Diplomația e o chestie sobră și extrem de oficială.
a consemnat Matei MARTIN
