În dialog muzical

„L’improvisation ne s’improvise pas.“ Joëlle Léandre 

Trăim într-o societate condusă, de atîţia ani, sub semnul improvizaţiei, dar vrem să ne dezvoltăm spiritual în spaţii improvizatorice: în spaţii dominate de forme de dialog, de comunicare a unor identităţi pe care încercăm să le negociem pentru a forma comunităţi.

Muzica improvizatorică este, probabil, cea mai veche şi mai dominantă formă de făcut muzică – şi, probabil, singurul antidot valabil la discursurile privind „filozofia muzicii“. Astăzi, muzica

improvizatorică a devenit foarte uşor recognoscibilă, este o formă de artă pozitivă şi creativă în cel mai înalt grad, fiind rezultatul experienţei acumulate în decenii, de către artişti creatori pentru care limitele improvizaţiei din teritoriile muzicale din care veneau au fost depăşite şi integrate unui concept comun.

Poate că unii ar nominaliza jazzul ca sursă a muzicii care are la bază improvizaţia. Dar scena muzicii creative de astăzi e formată din artişti care au vrut să elibereze jazzul de clişee,

devenind în ultimele decenii o căutare a singularităţii fiecărui muzician creator. Dacă ne gîndim la jazz ca la muzica clasică a Americii, vom înţelege afirmaţia chitaristului britanic Derek Bailey într-un interviu din anul 2000 acordat revistei

„Pentru mine, ca artist improvizator, jazzul a încetat să mai existe undeva în jurul anului 1956, atunci cînd mi-am dat seama că nu voi fi şi nu voi dori niciodată să cînt precum Charlie Christian, că la 23 ani ideile mele nu aparţineau timpului acela.“

Scena londoneză la începutul anilor ’70: în colţul roşu, prima generaţie de improvizatori,

Derek Bailey şi Evan Parker; în colţul albastru, a doua generaţie, cu John Russell, Steve Beresford, Peter Cusack, David Toop, AMM-ul lui Keith Rowe, Lou Gare şi Eddie Prévost; şi, bineînţeles, peste tot în teren, John Stevens. O energie acumulată pentru cîteva decenii. O energie care a negat decenii de muzică, un suflu şi o putere creatoare care au generat un curent artistic bazat exclusiv pe improvizaţie. Zeci şi sute de workshop-uri şi evenimente live făceau din Londra epicentrul improvizaţiei în stare pură. Muzica liberă şi improvizată... Pe lîngă această mişcare,

acelor vremuri părea demodat. Totul era dublat de o tehnică impecabilă, energiile erau strunite doar de limitele abordării instrumentelor.

În ultimii zece ani, se vorbeşte deja de o a treia generaţie de improvizatori – noi idei, noi influenţe, artişti care refuză să cînte

sau să fie

Au învăţat de la predecesorii lor că noile limbaje muzicale se creează în momentele de luciditate din mijlocul haosului dat de pierderea referinţelor culturale şi a inversării valorilor. „Reducţionism, mai puţină energie, dar mai multă inventivitate, folosind resurse limitate“, spune Rhodri Davies. Mai multă deschidere la zgomotele simple din jurul nostru.... „Nu mai repede, mai tare sau mai puternic – tot ceea ce vreau să creez este

declara şi Radu Malfatti în 2001, cu trimiteri uşor critice la stagnarea avangardei reprezentate de Peter Brötzmann sau Evan Parker. Influenţele muzicii electronice berlineze sau ale noilor curente din muzica experimentală japoneză au creat detaliile noii muzici improvizate, o muzică ce are în sînge nebunii ani ’70 ai primelor generaţii, dar care e mai deschisă ca niciodată hipnoticelor fluxuri generate de noile tehnologii, fără a fi, însă, îngenuncheată nici un pic de computere.

se creează în fiecare zi, fără prejudecăţi, de către spirite libere nedispuse niciodată la concesii... 

Muzica bazată pe improvizaţie este, în primul rînd, dialog artistic între cei care o creează, dar ea naşte, în concerte, un dialog real cu cei din sală şi, de aceea, oamenii care participă la asemenea evenimente îşi vor găsi interese, filozofii şi atitudini comune, vor fi încurajaţi înspre o comunicare pe care nu au bănuit-o, vor interacţiona şi vor contribui ei înşişi la un act cultural valoros.  

* * *

Atelierele de improvizaţie JADD reprezintă o serie de concerte prin care încercăm să aducem în faţa spectatorului român suflul nou al muzicilor creative contemporane. Sperăm ca prezenţa la Bucureşti a unor artişti ca Mats Gustafsson, Joe McPhee, Ken Vandermark, Paal Nilssen-Love, Michael Zerang, Ab Baars, Fred Lonberg-Holm, Ingebrigt Haker Flaten, Ig Henneman, Andy Moor, Terrie Ex, Aaron Moore sau Daniel Padden să creeze acea masă critică a unui public dispus să se lase devorat de limbaje sonore aventuroase şi provocatoare. Pentru că ambiţia noastră – ca să-l cităm pe Iancu Dumitrescu – ţine „doar de încercarea de a arde perioadele de intoleranţă estetică şi de sincronizare cu eforturile mirabile ale lumii“. 

Cătălin Teodoru este preşedintele Asociaţiei Culturale JADD şi promotor al muzicilor improvizate.