În cinstea lui Alfonso

Pentru mine, diminețile au același traseu, lipsit de vreo însemnătate poetică, însă devenit, prin repetare, un tabiet de care nu mă lipsesc nici măcar atunci cînd sînt plecat prin te miri ce colț de lume: îmi place să nu-mi pun deșteptătorul la treabă, să las zorii să mă trezească într-o armonioasă înțelegere cu ceasul meu interior. Așez ibricul de cupru – dedicat numai și numai acestei activități – pe ochiul aragazului și potrivesc cantitățile de cafea, apă și zahăr, aștept răbdător lîngă focul lăsat la mic, pînă cînd caimacul dă să sară peste buza ibricului și, după cîteva momente de răgaz, ca să se așeze zațul, răstorn dintr-o singură mișcare bucuria neagră în cana dedicată special acestui ritual. În timpul în care-mi beau cafeaua, îmi place să-mi organizez ziua sau, dacă lucrurile sînt deja stabilite, cu atît mai bine, cîteva pagini din cartea începută îmi vor ține companie. De obicei, trăiesc bucuria acestor momente în singurătate, iar de curînd îl accept ca partener fără prea multe vorbe pe motanul Naruto, singurul din casă care îmi împărtășește insomniile. Cîteodată am și invitați, cărora nu vreau să le dezvălui că se află pe un teritoriu unde eu sînt „rege”, ci le aștern în fața ochilor talentul meu de cafegiu, materializat, de obicei, într-o altă cană, soră cu a mea, de licoare înmiresmată. Îi primesc cu bucurie – orice ieșire din cotidian este un bun motiv să apreciez rutina zilnică, nu? – și încerc să-i fac părtași dimineților mele.

Legat de asta, îmi aduc aminte de ritualul cafelei de după-amiază (deh, alte vremuri, altă tihnă!), desfășurat în casa bunicilor materni: după un pui de somn ce urma mesei de prînz – apucături balcanico-mediteraneene ce ajunseseră pînă sus, în munții blînzi ai Vrancei –, bunica mea își pregătea tacticoasă o ceșcuță de cafea cît un degetar, albă cu o floricică roșie (e uimitor ce bine ținem minte detalii din copilărie!), se așeza pe un colț al patului, mai la fereastră, să fie lumină, și dezlega un rebus, ale cărui careuri și le drămuia cu multă grijă, ca să-i ajungă pînă la următoarea apariție a revistei.

Își făcea întotdeauna un strop de cafea în plus, pentru ca atunci cînd zațul din ceașcă anunța sfîrșitul momentelor de relaxare, să mai prelungească, fie și numai pentru cîteva clipe, bucuria după-amiezei. Bunicul, care nu participa la această desfătare, nefiind un împătimit al cafelei, își încrețea fiecare cută a feței ca și cînd ar fi mușcat dintr-un măr pădureț, se minuna cu ocheade iubitoare și-i spunea mai în glumă, mai în serios: „Nu știu cum poți să bei amăreala ceea…”.

Mai la sud, depășind Bucureștiul și cu privirea îndreptată către turnul cu ceas al Giurgiului, bunica paternă își bea cafeaua din mers, robotind fără răgaz într-o gospodărie în care era tot timpul ceva de pregătit. Își făcea o cană mare, să-i ajungă toată ziua, cu mult zahăr, „ca să aibă putere”, și nu-și permitea niciodată luxul pauzelor lungi. Trăia prin muncă, era singura ei satisfacție, sensul vieții. Chiar și în anii din urmă, cînd mîinile și picioarele nu o mai slujeau ca-n tinerețe, se străduia să nu lase nici o buruiană să-i invadeze grădina pe care o slujise cu toată ființa ani și ani de zile. Momentele ei de bucurie – în afara celor trăite cu familia – erau atunci cînd cineva care-i trecea pragul îi admira florile, solarul cu roșii, piersicile mari cît merele, zemoase și parfumate cum n-am mai mîncat, sau vinul cu parfum de căpșunică, a cărui fermentație o păzea în nopțile brumării de toamnă. Nu se lăuda niciodată, dar primea cu un zîmbet discret aprecierea celorlalți, iar atunci cînd se spunea, printre femeile de pe strada ei, că „flori ca la doamna Bogdan nu vezi nicăieri”, îi scînteiau ochii și îi întinerea chipul.

Bucuria de a trăi, viața cu bucurie, a viețui bucuros, a te bucura de viață, o fericire de-o viață: oare cîte alte traduceri posibile ar fi pentru această expresie simplă, care a devenit pentru unii un modus vivendi, pentru alții un ideal, iar pentru cei mai mulți o evadare din cotidian pentru a uita de necazurile existenței? În lipsa unei traduceri sau a unei interpretări exacte a conceptului, „joie de vivre” primește sensuri subiective, conturîndu-și înțelesul cu fiecare experiență în parte. „La joie de vivre” se traduce astfel prin „ma joie de vivre”.

În încercarea de a circumscrie valențele acestei expresii, apare firesc întrebarea: cel ce experimentează „la joie de vivre” este în mod automat un „bon viveur”? Ar fi destul de superficial să limităm sensul expresiei doar la excesele epicureice ale unei vieți dezorganizate, dar pline de efervescența petrecerilor mai mult sau mai puțin bahice, sau să ne limităm la o interpretare strict senzorială a construcției. Pe de altă parte, ar fi mult prea general să o traducem prin aparent banalul „bucuria de a trăi”, de a fi în viață, de a avea o stare de sănătate optimă.

În plus, ar mai trebui clarificată și problema situării temporale: „la joie de vivre” este o experiență pasageră, cu o anumită frecvență în istoria fiecăruia, sau este o stare ce-și poate prelungi contururile și ecourile, pe care te străduiești să o atingi și să o permanentizezi?

În fața atîtor variante de a cuprinde înțelesul unei expresii, nu pot să ofer decît un unghi de vedere personal. Bucuria are, în optica mea, aroma cotidianului imprimată adînc în fibrele ființei, însoțindu-ne fără să ne dăm seama în tot ceea ce facem. Cu acest profund accent de subiectivitate, „la joie de vivre” se poate confunda fie cu micile bucurii pe care (ni) le oferim zilnic, fie cu mulțumirea lucrului făcut cu pasiune și dăruire.

Atunci cînd din bucuria cafelei de dimineață s-a născut pasiunea pentru cafea, iar din ea dorința de a le dărui și celorlalți această experiență, viața mi s-a schimbat pe nesimțite, am înțeles că bucuria mea se confundă cu cea a oamenilor de lîngă mine, că mă încîntă mulțumirea citită pe fețele lor. Treptat, „la joie de vivre” s-a confundat cu o altă idee: „la joie de rendre la joie”.

Cînd m-am apucat să pregătesc cafeaua și pentru alții (în cercuri concentrice, care s-au tot amplificat), am început să citesc tot ce mi-a căzut în mînă, pentru a mă documenta cît mai bine despre subiect. Dincolo de tipurile de cafea (și de plantații), de tehnicile de prăjire, măcinare și preparare, de localurile special amenajate de-a lungul timpului pentru a savura băutura, am fost curios să descopăr oamenii de ieri și de azi adunați în jurul aceleiași pasiuni. Dintre toți, îmi stăruie în minte un anumit Alfonso, despre care am citit în cartea lui Michel Braudeau, Cafea. Cafenele (Editura ART, 2009). Nici măcar nu era un cafegiu, ci doar un om care a intrat într-o cafenea și n-a mai părăsit-o. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții într-un local din Madrid, Gijón, vînzînd tutun și bilete de loterie. Cei care l-au cunoscut și îndrăgit au așezat pe zidul cafenelei o plăcuță pentru a-i păstra amintirea: „Aici, Alfonso, negustor de chibrituri și anarhist, vîndu tutun și privi viața cum trece”. L-am invidiat pentru acest epitaf ce tronează chiar în mijlocul bucuriei de a trăi (într-o cafenea) și m-am gîndit că mi s-ar potrivi și mie. Căci ce moment poate fi mai bun să privești curgerea vieții decît atunci cînd prepari sau guști dintr-o cafea?

Dragoș Bogdan este filolog, bragagiu și cafegiu. De curînd a deschis prima bragagerie din București, Bragageria Bogdania.

Foto: wikimedia commons