În ce (mai) putem crede

Vasile MORAR
Publicat în Dilema Veche nr. 223 din 27 Mai 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cînd, nu de mult, am fost solicitat să creionez cîteva gînduri despre Mai ’68, am răspuns prompt da, şi aceasta din mai multe motive. Primul ţine de ceva foarte personal şi se referă la preţuirea străveche pe care i-o port celei care mi-a făcut propunerea. Celelalte raţiuni le pot dezvălui în continuare. Astfel, prin vîrstă, am aparţinut acelui segment omenesc denumit adeseori imediat după "evenimente" de Edgar Morin sau Alain Tourraine "al noului personaj colectiv din istorie: clasa vîrstei adolescente". Eram student la finele primului an, nu la Nanterre sau la Sorbona, ci la Universitatea din Bucureşti, unde asistam ca invitat oficial alături de un alt coleg de la Filozofie, Marin Vladimir, în Aula Mare, în chiar zilele în care Parisul fierbea, la discursul preşedintelui De Gaulle. Era, cred, 6 sau 7 mai. Cuvîntarea a durat exact atît cît ni s-a comunicat cu cîteva zile înainte, atunci cînd, fericit, mi-am ridicat invitaţia, adică exact 12 minute. Inutil să spun că eram mai mult decît încîntat să-l ascult şi să-l văd pe acest om care venea, parcă, din adîncurile istoriei; a celei grandioase, eroice, sublime şi tragice, deopotrivă. În acelaşi timp însă, citeam ziarele franţuzeşti cumpărate la chioşcurile de pe Bulevard şi ascultam "Europa liberă", de unde aflam că "Parisul este în flăcări", iar eroul nostru este contestat. Şi nu oricum, ci cu totul şi - se spunea - de către toţi. Prin urmare, sentimentele erau juxtapuse. Aşa fiind, ele puteau să locuiască împreună în suflet şi să nu se tulbure reciproc. Bănuiesc că la fel se petreceau lucrurile şi în ceea ce-i priveşte pe colegii mei. Asta cel puţin cîteva luni după aceea. În fapt, nu atunci şi nici după ce am citit - pot spune - enorm despre subiectul care mă interesa (la noi cele mai oneste intelectual analize erau cele ale lui Fred Mahler), mi s-a conturat, în timp, această interpretare pe care o expun succint. Sper să nu vulgarizez. Astfel, pentru mine "Mai ’68" este un cvasi-echivalent, în secolul XX al lui 1789, 1830, 1849, dar şi al Comunei din Paris. El n-a fost însă nicidecum o revoluţie în sensul clasic al termenului, ci o revoltă. El n-a avut dinamica violentă a acestora, dar, aidoma lor, a fost, cu certitudine, o cotitură-ruptură, în ţesătura adîncă a modului de viaţă. Viaţa publică şi cea cotidiană a europeanului occidental şi a americanului n-au mai fost aceleaşi după Mai ’68. Într-un fel, acel mai a consemnat în plan moral şi în orizont simbolic o tăietură, o separaţie brutală, radicală, între două tipuri de convingeri şi de viziuni care au apărut, parcă, fără nici un preaviz. E vorba, în primul rînd, de o simbolistică morală ce a purtat cu sine două grupuri mari de oameni din spaţiul public francez. Unii - cei care au suportat două războaie sîngeroase, o victorie şi o capitulare, colaboraţionismul, dar şi Rezistenţa, în sfîrşit, Eliberarea - inclusiv reprezentantul lor exemplar De Gaulle, dar şi Malraux au depus mărturie pentru o etică a situaţiilor-limită, dar şi pentru ideea de ordine şi conservare a unei "moşteniri măreţe a Franţei" - ca opus al dezonoarei capitularde din vreme de război, dar şi ca refuz al anarhiei ce i-a urmat acesteia. Ceilalţi sînt cei care au crescut şi au trăit în experienţele paşnice ale reconstrucţiei făcute însă cu efortul aceloraşi actori din generaţia trecută. Sînt cei care au asimilat un etos al liberării de prejudecăţi, într-un timp al despărţirii de multe iluzii. Eliberarea din ’44 era pentru ei "istorie" a celorlalţi, iar ceilalţi erau resimţiţi brusc ca opunîndu-se "eliberării" lor. Sînt, pur şi simplu, cei care aveau alte perspective de viaţă şi alte năzuinţe decît cele ale simplei supravieţuiri. Sînt cei care nu mai resimt atît de acut restricţiile penibile ale penuriei, dar care, în acelaşi timp, se simt încorsetaţi de birocraţie şi de un stat prea autoritar. Sînt cei care nu mai văd în afirmarea şi dezvoltarea individualităţii decît reprezentarea unui destin colectiv, unul plin de grandoare şi înfrăţit organic cu "istoria celor 150 de ani de trecut glorios". Sînt cei care se simt eliberaţi de constrîngeri şi obligaţii conformiste, tocmai cînd oferta de bunuri creşte şi se naşte sentimentul ambivalent de adorare a lucrurilor, dar şi de dispreţ al celor care se definesc doar prin consum şi posesie. Sînt cei care, înainte de a se manifesta ei înşişi în spaţiul public drept nişte revoltaţi, i-au citit şi i-au înţeles pe "tinerii furioşi". Sînt cei care începeau să nu mai înţeleagă şi să accepte vechile dispute politice legate de jocul ipocrit al partidelor. Sînt cei care refuză puterea "canonizată şi osificată" pentru că descoperă întrezărind alte spaţii ale puterii şi ale legitimităţii. De unde şi faimoasele sloganuri pline de paradoxuri şi de injoncţiuni paradoxale: "Este interzis să se interzică!"; "Fiţi realişti! Doriţi imposibilul!"; "Gîndirea care stagnează este gîndirea care putrezeşte". Acestea şi alte propoziţii situează divorţul între morala închisă şi cea deschisă, dintre etica modernă a datoriei necondiţionate şi cea postmodernă a "libertăţii responsabile", dintre etica "virtuţilor militare" şi cea a "virtuţilor militante", dintre "morala conformităţii" şi cea a "spontaneităţii", dintre "logica birocratică a vieţii" şi afirmarea unei vieţi duse "fără constrîngere şi fără sancţiune". În fond, dacă dorim să marcăm un moment al debutului frenetic al eticii postmoderne, atunci acesta nu poate fi decît "Mai ’68". În fine, dacă luăm în seamă toată evoluţia vieţii morale şi a celei politice, de atunci încoace, atunci am putea lansa ideea valabilă cel puţin în şi pentru anumite spaţii naţionale: asocierea dintre fenomene - precum deficitul de valori fundamentale, lipsa guvernării, instituţionalizarea spiritului exhibiţionist într-un climat de populism deşănţat - poate genera un alt Mai ’68. El nu trebuie neapărat "să cadă" în aceeaşi lună. Un posibil slogan ar fi: "Fiţi optimişti, nu indiferenţi şi cinici! Doriţi imposibilul!".

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Tobol”, arma secretă a lui Putin care bruiază semnalul GPS . Unde este plasată?
O arma secretă a Rusiei ar bruia sistemul GPS de navigație prin satelit al avioanelor și navelor comerciale, în regiunile din Marea Baltică, Marea Neagră și estul Mării Mediterane, potrivit The Sun.
image
Marea Britanie este „pe picior de război”. Ce anunț a făcut premierul Rishi Sunak din Polonia | VIDEO
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, premierul britanic Rishi Sunak a declarat marţi că va creşte bugetul pentru apărare până la 2,5% din PIB. Sunak a subliniat că Marea Britanie „nu se află în pragul războiului”, ci „pe picior de război”.
image
„Pitești, am auzit că îți plac dungile”. O reclamă Sephora jignește miile de victime ale Experimentului Pitești. Reacții acide
Sephora România, filiala celebrului lanț francez cu produse de înfrumusețare și parfumuri, a postat pe pagina de Facebook și pe Instagram o reclamă jignitoare asociată cu teribila închisoare Pitești, unde mii de deținuți au fost torturați de comuniști. Postarea a fost ștearsă după câteva ore.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.