În căutarea onoarei pierdute
E deja o lege nescrisă: onoarea se cîștigă greu și se pierde ușor. În cazul femeilor, despre care vorbim azi, este mai întotdeauna legată de sexualitate, de comportamentul public și de păstrarea unor aparențe ale respectabilității. Se știe, femeia a adus păcatul în lume și poate de aceea reprezentantele Evei sînt privite cu neîncredere pînă la căsătorie. Constantin Aricescu, într-o lucrare de popularizare intitulată Misterele căsătoriei (1861), analiza tocmai această relație între femeie și viața conjugală, făcînd adesea referire la Balzac, literatura și stilul de viață francez, privite ca model de elita vremii, aprecia că femeia este o providență a familiei, balsamul oricărei dureri sufletești, focarul libertății și al civilizațiunii. Într-un astfel de context, care reflecta o mentalitate a unei epoci în schimbare, responsabilitatea pe care femeia o avea cu privire la reputația sa socială era una majoră. Imaginea ei în societatea românească era distorsionată, în tonuri mai calde sau mai reci în funcție de cît de puternică era vocea care se făcea auzită. Călătorii străini, spre exemplu, îmbinau realitatea cu clișeele, preluînd și amplificînd, vorbind despre libertinajul general de care doar ea, femeia, se făcea vinovată; și aminteau cu toții de procesele de divorț, de cazurile de adulter și iubirile ilicite. Toate făceau ca teritoriul să pară și mai exotic, dacă luăm în considerare că țările române au fost pînă spre finalul veacului al XIX-lea sub semnul Imperiului Otoman. În 1836, Saint-Marc Girardin întreprindea chiar mai mult și nota părerea boierilor vremii despre moravurile societății lor: De la ruși am luat libertinajul, de la greci lipsa de onestitate în afaceri, de la prinții fanarioți amestecul de lașitate și de vanitate, de la turci indolența și lenea; de la polonezi divorțul și acea mulțime de evrei săraci, care mișună pe ulițele noastre. Cu alte cuvinte, viciul venea pe filiera altora, prin influențe și împrumut. Se putea chiar realiza o asociere etnică a acestor insinuări corupătoare, iar rușii erau cei mai vinovați de pierderea onoarei feminine. Pe de altă parte, Biserica, instituție care a gestionat multă vreme aspectele de viață domestică, desemna dintru început femeia drept păcătoasă și îl îndemna pe bărbat să caute virtutea în viitoarea nevastă.
Este însă onoarea femeii negociabilă? Mai poate fi ea recuperată? Iată o întrebare la care istoriile de viață regăsite prin filele de corespondență sau prin dosarele proceselor de la tribunal oferă un răspuns; un răspuns care ține cont de clasa socială și de mediul de proveniență.
La oraș, printre cei mari și cu stare
Boierii, negustorii, dar și funcționarii din aparatul de stat știu ce însemnătate are onoarea femeii, dar mai ales ce repercusiuni poate avea asupra renumelui familiei și a carierei lor. În 1832, soția hatmanului Teodor Balș a decis să plece de acasă și nu la moșie sau la vreun cunoscut, ci dincolo de hotarele principatului Moldovei, prin străinătățuri. Simpla plecare, neanunțată, dar cu o întreagă suită, un calabalîc și o mică avere, de 3000 de galbeni, este un semn de ocară, iar marele boier se plînge mitropolitului. Amenință că dacă ea nu se va întoarce și nu va asculta de cuvîntul său, o va aduce în fața legii. Cu o autoritate juridică, dar și spirituală, acesta se grăbește să ia măsuri și, înainte de orice, îi scrie femeii aflate la Baden să se întoarcă alături de bărbat și să refacă un cămin care este pe cale să se destrame. Dincoace, în Valahia, în același an, prin aceeași situație trece și familia Samurcaș; mai bine zis, Bengescu Sa-murcaș. Și asta pentru că soția, Marghioala Bengescu, este conștientă de vechimea și noblețea familiei sale de origine, în timp ce bărbatul ei provine dintr un neam de greci, simpli venetici stabiliți aici. Ajunși la divorț, fiecare îl descrie pe celălalt și îl încadrează într-un tipar care se potrivește mentalității vremii. Ea este o soție imorală și o mamă denaturată, suspectată de relații intime cu un apropiat al familiei, fugită de acasă și întoarsă abia după cîteva luni; nu contează că a fost la rude și a căutat ajutor juridic și financiar, după cum singură va arăta. Motivul abandonării căminului ca prim pas spre adulter apare frecvent în cazurile de despărțire ale boierimii și Alexandru Samurcaș îl folosește și el, deși fără dovezi, pentru că știe – după vorba bătrînului Iordache Golescu – cea mai mare rușine la orice muiere, al său bărbat a și lăsa și la altul alerga. Marghioala îi face și ea portretul: un risipitor nerecunoscător, fără nici o ambiție și, mai ales, nici o grijă față de cei doi copii. În plus, lipsit de ștaif, după cum am zice azi, pentru că familia sa nu are un trecut și nici avut de oferit. De aceea, femeia se și semnează în actele de la proces Marghioala, de familie Bengească. Cazul aduce în prim-plan cele două înțelesuri ale onoarei personale și familiale, privite prin prisma genului: pentru femeie, întotdeauna este vorba despre sexualitate, în timp ce pentru bărbat, de numele pe care îl transmite și puterea economică. Prin ceea ce spune și face, Marghioala Bengescu îl lovește pe soț în ambele. Ea este cea care provine dintr-o familie cu mai multă putere și influență locală, ea este cea care a adus moșii în patrimoniu și tot ea este cea care și-a sacrificat o parte din zestre pentru a-l îngriji cînd era bolnav de „patima lumească“. „Numitu“, după cum se referă la fostul soț, „au fost cel mai mare dărăpănat“ și el este cel care i-a distrus ei onoarea prin viciile avute, nu ea lui prin plecarea de acasă. Că doar a plecat „de trai rău și groază“, iar copiii sînt veniți în vîrsta învățăturii și nici o educație nu au. Alexandru Samurcaș nu are nici bani, nici putere, nici voință și deci nu oferă nimic familiei sale. Însă femeia este dispusă să ajungă la o înțelegere, numai să scape de el și să-și recapete bunul renume în societate, mai ales că și-a găsit un nou soț, ofițerul rus Pavel Lenș (Lențu). Îi plătește toate datoriile, care se ridică la cam 60.000 de taleri și se ocupă și de moșiile ipotecate. Desigur, cazul ei este unul relativ rar în societatea românească, dar arată o regulă de bază pentru elita cu bani: numele contează, iar onoarea se poate negocia și recîștiga și are, cu siguranță, un preț. Discuțiile ajung însă publice doar cînd orice intermediere privată, cu ajutorul rudelor și apropiaților, eșuează.
Printre cei mai săraci, la mahala și prin sat
Cu totul altfel stau lucrurile în mediile mai nevoiașe, în care femeia se găsește oarecum captivă hotărîrii bărbatului, cap de familie. Tînără, necăsătorită, fata putea cădea ușor în păcat, iar dacă îi era refuzată căsătoria, stigmatul social pe care-l căpăta nu o putea determina decît să ia drumul unei alte localități, unde-și putea lua viața de la capăt. Marginalizarea era prea puternic resimțită pentru a fi suportată, fiind una dublă, atît din partea familiei, cît și a comunității din care făcea parte. Tatăl sau fratele, în lupta de a-și scăpa familia de la dezonoare, o certau pe fată în diverse moduri, de la violența bătăii pînă la repudiere. În mahala sau la sat, comunitatea ținea loc de familie preluînd sau uzurpînd atribuții. În 1838, cînd Uța, o tînără de șaisprezece ani, vine din satul Slănic în orașul Ploiești pentru a sluji într-o mică gospodărie boierească, știe prea puține despre viață. Fiul stăpî-nilor, Iordache, nu ține cont de diferențele de statut social și nici de regulile nescrise ale societății. Timp de aproape un an o amăgește pe fată că îi va face zestre și va avea grijă de ea; așa, timp peste timp, întrețin relații intime pînă cînd ea rămîne însărcinată. Fata caută să se căsătorească cît mai curînd, dar nu reușește. Toți cei din jur o observă în tăcere, iar cînd nașterea se produce – deși copilul se naște mort –, Iordache o îndeamnă „să nu mărturisească păcatul“, să scape de trupul neînsuflețit, să-l arunce peste gard, în grădina vecinului. Numai și numai să nu afle lumea; căci dacă s-ar afla, ar avea de suferit și el, și ai lui. Dar „gura lumii nu tace“ și vecinii cheamă autoritățile și își prezintă bănuielile. Momentul în care o înconjoară pentru a verifica dacă născuse recent și poate fi mama copilului mort și părăsit (și văd că din sîn îi curge lapte) este semnificativ. Acum iese la iveală păcatul și începe interogatoriul informal. Slugile casei însă fac un front comun, unindu-se în tăcere și discreție, încercînd să acopere astfel greșeala Uței. Bărbatul nu este pus sub nici o acuzație, iar Uța scapă, în cele din urmă, doar pentru a căuta alt loc și altă slujbă.
Pentru o astfel de comunitate, onoarea femeii este dificil de negociat și de recuperat. Iar dacă se formează o părere, fie ea și neadevărată, cu greu mai poate fi schimbată. Doar să ne amintim de Maria, din satul Cornești al județului Gorj, noră de preot, deci dintr-o familie cu principii și respect față de lege. Tot în 1838, după o perioadă de lungă supraveghere, aleșii satului o acuză de moravuri rele și, deși apărată de soț, își fac singuri dreptate și o alungă din sat „ponosluind-o de curvă“. Femeia le socotește vorbe de necinste și îi cheamă pe toți în fața tribunalului să arate ce știu, să aducă dovezi. Sătenii nu pot sau nu se pricep să arate și pierd procesul. Astfel, satul a fost nevoit să plătească tînărului cuplu 300 de lei despăgubire, să o reprimească pe femeie, iar aleșii săi să suporte, pentru defăimarea adusă, cîte 50 de lovituri de nuia fiecare. Morala stă într-o zicere veche, a aceluiași Iordache Golescu: Muierea bărbată, liniștită și cinstită, veselia casei și a bărbatului viață. Păcat însă că Maria lui Gheorghe nu s-a încadrat în acest precept de bună cuviință; i-a lipsit cumpătarea, nefiind chiar liniștită din fire. Însă a recuperat ea în văzul tuturor tot ceea ce această lipsă i-a adus.
Nicoleta Roman este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din București. Cea mai recentă carte publicată este „Deznădăjduită muiere n’au fost ca mine“. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016.
