În căutarea lui Céline Arnauld
La Berlin, unde am plecat în urmă cu vreo douăzeci de ani, una dintre experiențele care m-au marcat cel mai puternic a fost momentul cînd am făcut cunoștință cu bibliotecile orașului. De altfel, era de așteptat, după cum acesta fusese și unul din motivele pentru care, studentă fiind, ținusem să ajung acolo – mai mult, sînt sigură că mulți din generația mea își amintesc momentul în care au intrat pentru prima dată într-o bibliotecă occidentală – într-o vreme în care, la noi, fondurile de carte străină, chiar și în bibliotecile universitare, erau foarte mici, iar posibilitățile de acum legate de digitalizare și de accesul practic ilimitat și imediat la fonduri imense de carte erau de căutat cel mult în sfera imaginarului science-fiction.
Pentru mine, acel moment cînd am intrat la bibliotecile Universității Humboldt a fost unul de uluire și fascinație – imense săli de lectură, cu rafturi parcă nesfîrșite de cărți și reviste, cu numerele cele mai recente, în acces liber, și la sfîrșitul programului mai puteai împrumuta și acasă teancuri întregi de volume. În general, bibliotecile din Berlin nu sînt nici deosebit de frumoase, nici impresionante prin arhitectură sau design interior; în schimb, după stinghereala inițială, te izbește caracterul lor esențialmente democratic și egalitar – un simplu act de identitate îți garantează accesul aproape neîngrădit la toate fondurile. Însă fericirea aceea a mea, ca orice fericire, nu avea să fie de lungă durată – după primele zile și nopți de lectură a început să-mi dea tîrcoale o neliniște tot mai pronunțată, o senzație de amețeală în fața neputinței mele, a neputinței în general, de a cuprinde cu gîndul fie și o parte infimă din acele volume; parcă și cărțile începeau să mă privească ironic, sau chiar să-mi rîdă în nas, și simțeam cum mă pierd tot mai mult printre bibliografii obligatorii și lecturi facultative. Imediat am observat și alt lucru surprinzător la studenții germani – aproape nimeni nu cerea și nu dădea cu împrumut cărți, în orice caz nu cele de care aveam nevoie la cursuri. Căutarea pasionată, uneori exasperantă, a unei cărți, a cuiva care a făcut rost de ea și ți-o poate împrumuta și ție pentru o zi sau măcar pentru o noapte, cum mă obișnuisem la București, își pierduse aici obiectul. Aveam să observ mai tîrziu că, în general, împrumutarea cărților personale era o practică tot mai demodată în societatea germană, care își pierdea tot mai mult din farmec.
Resimt uneori același amestec de fericire, fascinație și neliniște cînd accesez fondurile digitale, potențial nelimitate, ale bibliotecilor. Avem din ce în ce mai puțin nevoie de a fi prezenți în mod fizic în biblioteci – în perioada pandemiei, cînd, la Berlin, nu puteai intra decît în urma unor controale nesfîrșite, o experiență cît se poate de deprimantă erau sălile de lectură aproape pustii, în care pînă și sensurile circulației printre rafturi erau strict reglementate, cînd toată lumea se ferea de orice contact și nu puteai schimba un cuvînt cu nimeni.
Am regăsit plăcerea și parcă și rostul mersului la bibliotecă de curînd, cînd am pornit pe urmele lui Céline Arnauld. O scriitoare peste care dădusem din întîmplare, mergînd din carte în carte, sau, mai bine spus, trecînd prin notele de subsol ale cărților. Deși este cea mai importantă poetă dadaistă de limbă franceză (dacă nu chiar a mișcării dada în general), Arnauld a rămas pînă azi în umbra protagoniștilor masculini ai mișcării, mult mai vocali și mai iscusiți în promovarea propriei producții artistice. Prietenă cu Tristan Tzara și Ilarie Voronca, evreică emigrată în Franța ca și ei, dar despre care prea puțină lume știe că e „româncă“, după cum nota Sașa Pană, după ce a întîlnit-o la Paris și i-a citit cu admirație versurile. Căzută îndelung în uitare, cu biblioteca împrăștiată la moartea ei, în 1952 (cît mai rămăsese din ea după trecerea Gestapo-ului prin apartamentul ei din Montparnasse), singurele urme pe care le-a mai lăsat pînă astăzi Céline Arnauld sînt risipite tot prin diverse biblioteci din lumea largă, uneori în locurile cele mai neașteptate. Puținele exemplare ale edițiilor originale cu autografe și dedicații cu ortografia ei îngrijită, cele cîteva fotografii din arhiva personală și puțina corespondență au fost prilejul unui periplu prin Belgia, Elveția și Franța.
Binecunoscuta Bibliotecă Literară Jacques Doucet din Paris, unde se păstrează cele mai importante fonduri ale mișcărilor de avangardă franceze, se află, nu întîmplător, la polul opus al accesului democratic la bibliotecile și arhivele din Germania, dar și din Belgia. Aici, custodele nu te scapă din ochi o clipă – nici pe tine, nici prețioasele documente de arhivă. Bineînțeles, dacă ai avut marele noroc să îndeplinești toate condițiile necesare pentru a le putea vedea.
O cercetare care se întinde pe mai mulți ani presupune o intimitate aproape cotidiană cu scriitoarea și personajele ei, cu scriitoarea devenită personaj. Bibliotecile sînt și spațiul privilegiat al acestei intimități, al materialității urmelor. Întîlnirea devine aproape concretă cînd ții în mîna nu copia digitală, ci chiar hîrtia cu scrisul îngălbenit de vreme pe care a ținut-o în mînă și ea. Și care conservă, desigur, amprentele invizibile ale multor altor mîini. Și astfel, rîndurile uneori banale dintr-o scrisoare pe care o căutai de multă vreme și la care ai ajuns în sfîrșit ți se întipăresc în minte împreună cu atmosfera specială a unei săli de lectură, cu dalele străzilor din jur pe care ai trecut prima și ultima dată, cu lumina specială a soarelui la apus, căci multe săli de arhivă ale bibliotecilor se închid cel mai tîrziu la ora șase.
Iulia Dondorici este cercetătoare și traducătoare literară.
