În căutarea lui Céline Arnauld

Iulia DONDORICI
Publicat în Dilema Veche nr. 984 din 16 februarie – 22 februarie 2023
Céline Arnauld
Céline Arnauld

La Berlin, unde am plecat în urmă cu vreo douăzeci de ani, una dintre experiențele care m-au marcat cel mai puternic a fost momentul cînd am făcut cunoștință cu bibliotecile orașului. De altfel, era de așteptat, după cum acesta fusese și unul din motivele pentru care, studentă fiind, ținusem să ajung acolo – mai mult, sînt sigură că mulți din generația mea își amintesc momentul în care au intrat pentru prima dată într-o bibliotecă occidentală – într-o vreme în care, la noi, fondurile de carte străină, chiar și în bibliotecile universitare, erau foarte mici, iar posibilitățile de acum legate de digitalizare și de accesul practic ilimitat și imediat la fonduri imense de carte erau de căutat cel mult în sfera imaginarului science-fiction

Pentru mine, acel moment cînd am intrat la bibliotecile Universității Humboldt a fost unul de uluire și fascinație – imense săli de lectură, cu rafturi parcă nesfîrșite de cărți și reviste, cu numerele cele mai recente, în acces liber, și la sfîrșitul programului mai puteai împrumuta și acasă teancuri întregi de volume. În general, bibliotecile din Berlin nu sînt nici deosebit de frumoase, nici impresionante prin arhitectură sau design interior; în schimb, după stinghereala inițială, te izbește caracterul lor esențialmente democratic și egalitar – un simplu act de identitate îți garantează accesul aproape neîngrădit la toate fondurile. Însă fericirea aceea a mea, ca orice fericire, nu avea să fie de lungă durată – după primele zile și nopți de lectură a început să-mi dea tîrcoale o neliniște tot mai pronunțată, o senzație de amețeală în fața neputinței mele, a neputinței în general, de a cuprinde cu gîndul fie și o parte infimă din acele volume; parcă și cărțile începeau să mă privească ironic, sau chiar să-mi rîdă în nas, și simțeam cum mă pierd tot mai mult printre bibliografii obligatorii și lecturi facultative. Imediat am observat și alt lucru surprinzător la studenții germani – aproape nimeni nu cerea și nu dădea cu împrumut cărți, în orice caz nu cele de care aveam nevoie la cursuri. Căutarea pasionată, uneori exasperantă, a unei cărți, a cuiva care a făcut rost de ea și ți-o poate împrumuta și ție pentru o zi sau măcar pentru o noapte, cum mă obișnuisem la București, își pierduse aici obiectul. Aveam să observ mai tîrziu că, în general, împrumutarea cărților personale era o practică tot mai demodată în societatea germană, care își pierdea tot mai mult din farmec.

Resimt uneori același amestec de fericire, fascinație și neliniște cînd accesez fondurile digitale, potențial nelimitate, ale bibliotecilor. Avem din ce în ce mai puțin nevoie de a fi prezenți în mod fizic în biblioteci – în perioada pandemiei, cînd, la Berlin, nu puteai intra decît în urma unor controale nesfîrșite, o experiență cît se poate de deprimantă erau sălile de lectură aproape pustii, în care pînă și sensurile circulației printre rafturi erau strict reglementate, cînd toată lumea se ferea de orice contact și nu puteai schimba un cuvînt cu nimeni. 

Am regăsit plăcerea și parcă și rostul mersului la bibliotecă de curînd, cînd am pornit pe urmele lui Céline Arnauld. O scriitoare peste care dădusem din întîmplare, mergînd din carte în carte, sau, mai bine spus, trecînd prin notele de subsol ale cărților. Deși este cea mai importantă poetă dadaistă de limbă franceză (dacă nu chiar a mișcării dada în general), Arnauld a rămas pînă azi în umbra protagoniștilor masculini ai mișcării, mult mai vocali și mai iscusiți în promovarea propriei producții artistice. Prietenă cu Tristan Tzara și Ilarie Voronca, evreică emigrată în Franța ca și ei, dar despre care prea puțină lume știe că e „româncă“, după cum nota Sașa Pană, după ce a întîlnit-o la Paris și i-a citit cu admirație versurile. Căzută îndelung în uitare, cu biblioteca împrăștiată la moartea ei, în 1952 (cît mai rămăsese din ea după trecerea Gestapo-ului prin apartamentul ei din Montparnasse), singurele urme pe care le-a mai lăsat pînă astăzi Céline Arnauld sînt risipite tot prin diverse biblioteci din lumea largă, uneori în locurile cele mai neașteptate. Puținele exemplare ale edițiilor originale cu autografe și dedicații cu ortografia ei îngrijită, cele cîteva fotografii din arhiva personală și puțina corespondență au fost prilejul unui periplu prin Belgia, Elveția și Franța.

Binecunoscuta Bibliotecă Literară Jacques Doucet din Paris, unde se păstrează cele mai importante fonduri ale mișcărilor de avangardă franceze, se află, nu întîmplător, la polul opus al accesului democratic la bibliotecile și arhivele din Germania, dar și din Belgia. Aici, custodele nu te scapă din ochi o clipă – nici pe tine, nici prețioasele documente de arhivă. Bineînțeles, dacă ai avut marele noroc să îndeplinești toate condițiile necesare pentru a le putea vedea.

O cercetare care se întinde pe mai mulți ani presupune o intimitate aproape cotidiană cu scriitoarea și personajele ei, cu scriitoarea devenită personaj. Bibliotecile sînt și spațiul privilegiat al acestei intimități, al materialității urmelor. Întîlnirea devine aproape concretă cînd ții în mîna nu copia digitală, ci chiar hîrtia cu scrisul îngălbenit de vreme pe care a ținut-o în mînă și ea. Și care conservă, desigur, amprentele invizibile ale multor altor mîini. Și astfel, rîndurile uneori banale dintr-o scrisoare pe care o căutai de multă vreme și la care ai ajuns în sfîrșit ți se întipăresc în minte împreună cu atmosfera specială a unei săli de lectură, cu dalele străzilor din jur pe care ai trecut prima și ultima dată, cu lumina specială a soarelui la apus, căci multe săli de arhivă ale bibliotecilor se închid cel mai tîrziu la ora șase. 

Iulia Dondorici este cercetătoare și traducătoare literară.

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.