În căutarea genei de român

Acum mai bine de-un an mi-am revăzut, la Montréal, un fost coleg de liceu care trăieşte în Franţa din '87. A căutat să ne convingă, pe mine şi pe nevastă-mea, că el se simte în primul rînd francez. Ne-am unit eforturile ca să-i spulberăm această convingere, dar el n-a cedat. Cînd n-a mai fost cu noi, am dezbătut îndelung cazul, sfîşiaţi între două opţiuni: amicul făcea pe nebunul sau fusese lovit de o undă de prostie. Amicul n-avea nici măcar scuza că ar fi trăit într-un mediu sută la sută francez. Era (este) căsătorit cu o româncă plecată din România în '90. Mi-am amintit de el în decembrie, la New York. Eram într-un taxi, opriţi la un semafor, cînd l-am auzit pe taximetristul nostru conversîndu-se în greceşte cu un alt taximetrist, prin fereastra deschisă. Arăta ca un tînăr profesor pensionar de la Bucureşti. Cînd a pornit maşina, am intrat în vorbă cu el. Ne-am declarat români care trăiesc la Montréal. Ne-a spus că el e vlah, născut într-un sat de vlahi din nordul Greciei. Totuna cu aromân, ne-am şoptit noi, ştiutori. Ne-a mai spus că părinţii lui, acasă, vorbeau vlaha şi că strămoşii părinţilor erau veniţi din Moldova, în urmă cu trei sute de ani. Ne-a adresat cîteva vorbe româneşti sută la sută, dar nu ne-a fost clar dacă veneau direct din vocabularul limbii părinţilor lui sau erau achiziţii recente din limba română. New York-ul e plin de români, se ştie. Era venit din Grecia în America de 35 de ani şi nu se simţea în primul rînd american. Nu se simţea nici grec. Se simţea vlah. Noi am venit din România la Montréal de 10 ani, am dat o raită de cîţiva ani prin Statele Unite, ne-am întors la Montréal şi, în prezent, locuim într-un bloc-turn. La Montréal, comparativ cu situaţia de la Bucureşti, blocurile înalte sînt puţin numeroase. O statistică asupra locatarilor acestor blocuri ar arăta, sînt sigur, un procent de români mult mai ridicat decît procentul aceloraşi în ansamblul populaţiei oraşului. Acest decalaj este cu atît mai surprinzător, cu cît chiria apartamentelor din blocurile-turn este, în general, mai ridicată decît chiria din blocurile joase, cu pînă la 4 nivele. Văd aici o preferinţă clară a românilor pentru blocurile înalte, clădite din beton, de felul celor care dau nota multor cartiere bucureştene. Blocul nostru are un manager cu birou la parter şi o echipă de oameni care asigură curăţenia spaţiilor comune şi reparaţiile. Şeful echipei, subordonat managerului, este un simpatic anglofon cu pielea de culoare arămie. Sînt, desigur, mulţi români în bloc. Cum îi află, el le spune cu inima deschisă: "My mother is a Romanian Gipsy!". Auzindu-l, românii devin brusc veseli. Omul s-a născut la Montréal, din mamă minoritară româncă şi tată canadian englez. Are vreo 40 de ani. Ştie cîteva cuvinte româneşti, pe care le-a învăţat de la locatarii români. Între ei, aceştia îi spun Gipsy. Nevasta: "Iar nu se mai opreşte apa la WC-ul de serviciu!". Soţul: "L-ai sunat pe Gipsy?" Cînd a terminat şcoala secundară (clasele VII-XI), fiu-meu ar fi vrut să meargă la acelaşi colegiu (2 ani de studii preuniversitare) pe care-l aleseseră mulţi dintre colegii lui. Nu s-a putut pentru că acel colegiu, deşi bun, nu avea reputaţia de "cel mai bun", iar maică-sa l-a făcut să simtă că n-ar fi mulţumită. S-a dus deci, singurul din cercul lui de amici, la "cel mai bun" (sau candidat cu şanse la acest titlu). Vreo lună după începerea anului de şcoală, fiu-meu era tot mîhnit. Întrebat de noi dacă are colegi români, ne-a răspuns: "Da, o grămadă! Toţi, împinşi de la spate de mame nebune!". Mi-a amintit de elogiul adus de naratorul din Portnoy's Complaint, cartea lui Philip Roth, mamelor evreice, cele care aproape îşi sufocau copiii cu grija lor nemăsurată de a-i vedea reuşind în viaţă. Iar legătura nu e întîmplătoare. Românii din diaspora îşi însuşesc atitudini proprii evreilor, aceşti profesionişti ai emigrării. Român din Montréal, în primul an de la venire: "Adică eu am permis auto de 20 de ani şi nu sînt suficient de bun ca să trec examenul lor? Am dat cu unul în vîrstă, care urla la mine. Stăteam calm. Am aflat, mi-au spus-o mulţi, că dacă te enervezi, te pică! M-a băgat pe nişte străduţe cu stopuri la aproape toate intersecţiile. La una am văzut cu întîrziere stopul şi am oprit în mijlocul intersecţiei. Mi-a spus că aş fi putut să-l omor, dacă ar fi trecut o maşină. Am început să merg încet, ca să nu mai am surprize. Şi să opresc la toate intersecţiile, cu sau fără stop. A început să-mi strige că nu aşa scrie la regulament. Ce să mai zic? Am rămas calm. Dar eu i-am ghicit. Ăştia şi-au propus să te facă să te simţi prost! Orice ai face, îţi spun că nu faci bine. E o strategie generală. Îţi zdruncină încrederea în tine şi te împing spre o muncă pe salariu mic. Cele pe salarii mari şi le rezervă lor!" Român din Montréal, proprietar de casă într-o zonă suburbană: "Cît fac pînă la slujbă? 20 de minute, dacă e liberă autoruta. Sigur, dimineaţa e aglomeraţie. Dacă nu plec pînă-n 6,30, fac mult. Uneori, chiar şi o oră şi jumătate. Dar... e aer curat, n-am necazuri cu vecinii... Sigur, mai sînt şi probleme... Vara trecută am avut şobolani. Tot apăreau... Am omorît vreo patru, cu lopata... Dar erau mulţi, ai naibii. Am încercat să aduc pe cineva de la Primărie, să-mi verifice ţevile. Le-am dat telefon, le-am spus care-i problema... N-a venit nimeni. După trei săptămîni, m-am dus peste ei. Era una cu un nume bulgăresc... Am intrat la ea în birou. Uite, cucoană, tu eşti din Bulgaria, eu sînt din România, noi ştim cum merg treburile, hai să ne înţelegem! M-am dus la ea cu un cadou. Şi a venit, domnule, un inspector! A doua zi! Dacă nu dădeam peste bulgăroaică, nu făceam nimic! Că aşa sînt ăştia... Nu iau ciubuc, dar nici nu-ţi fac treaba!" Gelu şi Denisa sînt români posesori de paşaport canadian, rezidenţi la Seattle, în Statele Unite. Au făcut un drum în România. Cu maşina personală, pe tronsonul Seattle - Vancouver (Canada), cu avionul, pe ruta Vancouver - Bucureşti. Denisa: "La întoarcere, la aeroportul din Vancouver, vameşul ne-a întrebat: ŤDe ce nu v-aţi dus direct la Seattle?». I-am spus: ŤPentru că-i mai ieftin să trec prin Vancouver, tată!». O luasem din loc, cînd a strigat după noi: ŤCît timp staţi în Canada?». Am vrut să-i spun it's not your business, ce pisici, dar m-am abţinut, că m-a tras Gelu de mînecă. I-am zis: ŤCît să ne luăm maşina şi să plecăm». Da' mi-a părut rău. După ce mi-am luat paşaportul canadian, eu una mi-am zis: ŤGata! Nu mă mai las călcată-n picioare!». Şi uite că nu-i aşa..." Sîntem la Cafeneaua "Sarajevo", din Montréal, cu o familie mixtă, ea româncă, el chinez. Doamna a plecat din România în anii '70, în timpul studiilor liceale, împreună cu părinţii. Doamna e dolofană, soţul chinez are un corp suplu şi atletic, de maniac al gimnasticii de întreţinere. Le-am cunoscut copiii, o fată de 20 de ani şi un băiat de 15, amîndoi cu aparenţă de... filipinezi. Fata vorbeşte bine româneşte pentru că şi-a petrecut primii ani de viaţă cu bunicii români alături. Băiatul nu vorbeşte aproape deloc pentru că, la venirea lui pe lume, părinţii şi bunicii români aveau locuinţe separate. Cafeneaua are program de muzică balcanică. Ritmuri sîrbeşti, româneşti, bulgăreşti, turceşti, ţigăneşti. Formaţia e compusă din instrumentişti din fosta Iugoslavie, alături de care evoluează doi ţigani români, un acordeonist şi un violonist, cel din urmă foarte apreciat de public. Sala e arhiplină. La masă, din cauza chinezului, limba de conversaţie e engleza. Vorbim puţin, în pauzele programului muzical. Chinezul revine maniacal la subiecte avînd atingere cu sănătatea. Programul lui de mers la gym ori la terenul de tenis, renunţatul la ţigară, la cafea, limitarea strictă a consumului de carne, colesterolul bun ori rău, frecvenţa optimă a controalelor medicale... Imediat ce reîncepe muzica, spaţiul liber dintre mese se umple de dansatori. Cîteva tinere, cu mîinile pe sus, îşi mişcă şoldurile cu multă pricepere. Cei de la mese ţin ritmul cu clătinări de cap şi unduiri din mijloc. Ne ridicăm toţi patru şi ne înghesuim printre dansatori. Fundul doamnei ţine ritmul sîrbesc fără greş, chiar dacă mişcările alese sînt lente. Cu multă senzualitate, îşi unduieşte braţele şi palmele. A trăit 16 ani în România şi mai mult de 30 în Canada. De ani buni este matroana unei familii avînd limba de conversaţie engleza. Iar acum, dansînd, pare decana de vîrstă a unui harem. În faţa ei, chinezul ţine şi el ritmul, în felul lui. Dacă l-ai vedea pe o înregistrare video fără sonor, ai putea paria că dansează pe muzică de discotecă. Omul aude muzica din Balcani, dar n-o simte şi pace! Montréal, ianuarie 2006