În căutarea analistului de stînga

Prima dată cînd mi-am pus acut problema importanţei unui analist politic de stînga a fost la concursul pentru ocuparea postului de director al Direcţiei ştiri. După ce mă străduisem să demonstrez cît de bine înţeleg imperativele pluralismului politic şi de opinie într-o televiziune publică, unul din membrii comisiei m-a întrebat pe cine aş propune ca analist de stînga, capabil să contrabalanseze într-o dezbatere opiniile celor consideraţi de dreapta. A fost singurul moment de panică din timpul interviului: nu cunoşteam efectiv nici un analist independent care să fi declarat public că are convingeri de stînga. Nu-mi veneau în minte decît numele unor membri PSD, intelectuali, fără îndoială, dar în nici un caz independenţi politic. Din fericire, un alt membru al comisiei a sesizat absenţa intelectualilor de stînga de pe scena noastră publică şi nimeni nu a putut să-l contrazică. Spre uşurarea mea, s-a trecut la întrebarea următoare. De atunci am rămas însă cu o nelămurire: pe cine pot invita într-o emisiune pentru a afla punctul de vedere al stîngii? Mi-am dat seama însă că, pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să definim întîi ce înseamnă stînga în România, în 2005. Cu un efort de memorie, mi-am amintit conversaţiile purtate cu doi intelectuali de marcă, membri ai unor prestigioase ONG-uri. Ambii se revendicau de la stînga occidentală: unul era alter-mondialist, adversar înverşunat al capitalismului, dar şi un critic acerb al guvernărilor de stînga din România, cărora le atribuia proliferarea corupţiei; celălalt, mai apropiat de cercurile intelectuale americane, se considera de stînga pentru că susţinea separarea bisericii de stat şi căsătoriile între homosexuali. Dacă aş îndrăzni însă să-i prezint drept reprezentanţi ai stîngii intelectuale, într-un talk-show, aş stîrni hohote de rîs şi aş genera îndoieli cu privire la integritatea facultăţilor mele mintale. Amîndoi sînt consideraţi în România reprezentanţi ai dreptei, doar pentru că au făcut parte din Coaliţia pentru un Parlament Curat. Logica simplistă a propagandei politice de la noi a decretat că toţi cei care au criticat un partid politic declarat de stînga trebuie etichetaţi drept reprezentanţi ai dreptei. Cu alte cuvinte, dacă îndrăzneşti să critici un politician al PSD pentru corupţie înseamnă că eşti de dreapta. Dacă-i iei un interviu lui Traian Băsescu atunci cînd toţi îl boicotează eşti tot de dreapta, deşi domnul Băsescu însuşi probabil că nu se consideră un reprezentant al dreptei. Nu ţin minte să se fi purtat vreodată o dezbatere intelectuală pe temele stîngii contemporane. Blocaţi în vechile noastre stereotipuri ideologice, nu prea sîntem la curent cu evoluţiile gîndirii de stînga din afara graniţelor. Marginalizaţi în timpul regimului comunist, atunci cînd nu au fost de-a dreptul persecutaţi, intelectualii autentici nu au avut nici o apetenţă pentru o ideologie care le amintea de dictatură şi s-au lansat cu frenezie în frecventarea Occidentului interzis atîtea decenii. Era desigur mult mai interesant să poţi vorbi dintr-o dată despre democraţie în America şi despre multe alte teme care fuseseră inabordabile şi de la care aşteptam soluţii miraculoase. Universitarii mai tineri, care au profitat din plin de bursele în străinătate, au luat contact în America cu o stîngă cu totul diferită de cea care marcase viaţa părinţilor lor: affirmative action, political correctness, altermondialism, gay rights şi un ateism agresiv, printre altele. Prea puţine din aceste teme ar fi bine primite în România, motiv pentru care nimeni nici nu le menţionează. În schimb, nu avem o viziune de stînga, bine fundamentată, asupra problemelor politice, economice şi sociale ale societăţii româneşti. Probabil că ne va lipsi multă vreme. Nici în perioada interbelică nu am beneficiat de o stîngă democratică puternică, iar regimul comunist, singura noastră experienţă de stînga, numai democratic nu a fost. De fapt, de aici se trag şi necazurile stîngii de astăzi. Conservarea metodelor, a practicilor, a mentalităţilor şi personalităţilor regimului comunist, multă vreme după evenimentele din decembrie 1989, a redus drastic atractivitatea ideologiei de stînga. Înlăturarea efectelor acestei prelungiri a comunismului după comunism a trenat. Abia acum, la aproape 16 ani de la Revoluţie, începe o adevărată reformă a Justiţiei, se pune problema reformei clasei politice, a combaterii corupţiei şi a restituirii integrale a proprietăţii. Nici capitalismul, nici democraţia, nici statul de drept nu au avut timp să se afirme şi să genereze reacţii şi corecţii. Bătăliile aşa-numitei drepte nu s-au încheiat, iar momentul unei stîngi autentice în România încă nu a sosit. E prea tîrziu pentru vechea stîngă şi prea devreme pentru cea nouă. După cum se vede, nu am nici o şansă să rezolv prea curînd problema analistului de stînga. Ceea ce nu înseamnă că aş putea reproduce argumentaţia de mai sus în cadrul unui eventual viitor concurs fără a risca să fiu descalificată. Nu este încă momentul. Analiştii autentici, de stînga şi de dreapta deopotrivă, ştiu de ce.