Impostură și alienare în noul „imperialism” digital
În 1981, Jean Baudrillard publica studiul său despre Simulacre și simulare, un studiu în care lansează așa-zisul concept de hiperrealitate (prolific la momentul respectiv în cadrul pieței de idei academice, în special în cercetările dedicate studiilor media), care astăzi pare ușor datat și destul de steril în economia disciplinei. În sfîrșit, dincolo de limitele reflecțiilor propuse, Baudrillard așază hiperrealul în siajul unui proces de simulare, adică de a te preface că ai ceea ce nu ai, fapt care își omologhează o absență, firește, fluidizînd granițele dintre real și imaginar. Aș porni de la o aserțiune care merită reținută, în acest context, a lui Baudrillard despre cum funcționează principiul hiperrealității, pe care îl apropie de „alegoria Imperiului”, căci tot acest mecanism de simulare conține o fibră imperialistă în care simulanții pervertesc realul și produc forme de simulare proprii. Cu alte cuvinte, e vorba aici despre a crea o lume care funcționează după propriile reguli. Și cred că platformele de social media nu fac decît să-și imprime propriile paradigme de reprezentare, de acțiune și de gîndire pe care le găzduiesc teritoriile lor. Altfel cum putem explica regulile sensibile și totodată netransparente după care Facebook sau Twitter cenzurează și elimină discreționar conținuturi? Unde încep corectitudinea politică, bunăstarea utilizatorilor, normele sociale sau lezarea și unde se termină principiile? Care sînt definițiile pe care le dau bunului-simț acești stimulanți? Și despre al cui bun-simț e vorba aici? E un bun-simț general care guvernează circulația datelor în acest mare hău digital în care trăiesc miliardele de oameni sau el joacă de o singură parte a baricadei, iar utilizatorii nu sînt decît colonii ale acestor medii, învățîndu-le politicile de reprezentare și de producție de idei?
De la Facebook la listele electorale
Platformele de socializare au creat de-a lungul timpului nu doar un spațiu generos de dezbatere și au constituit importante instrumente de moderare a discursului public, ci aproape că au servit fără restricții interesele unor grupări ideologice radicale care au reușit, grație lor, să marcheze o mobilitate politică bazată pe o propagandă absolut incredibilă. Noul extremism de dreapta românesc s-a coagulat și a capitalizat simpatia populară via Facebook. Mai mult, popularitatea pe Facebook a bifat toată munca electorală. Sigur, e greu să incriminăm o entitate media precum Facebook pentru această dramă națională și colectivă care bate la ușă; însă rămîne totuși deschisă chestiunea agendei relative și ambigue după care algoritmii acestor platforme sociale igienizează propriul spațiu de teorii conspiraționiste și ideologii extremiste. De ce un cuvînt deranjează, dar sute de mii de urmăritori ai unei grupări extremiste trec nevăzuți pe lîngă camerele de supraveghere ale acestor spații media? În mod mascat, cît de blînde și reziliente sînt Facebook-ul sau Twitter-ul în fața propagandei? Cîtă performativitate și impostură ascund măsurile lor? Și, în fond, cît de sănătos e să ne alăturăm acestei lumi? Cît de real e ceea ce trăim odată ce ajungem în aceste malaxoare?
Lumi paralele: Instagram vs. realitate
Mai mult, un studiu publicat în New Media and Society acum cîțiva ani punea în lumină tocmai faptul că social mediaexercită o formă de constrîngere asupra femeilor și arată cum Instagram-ul, de exemplu, devine noua formă care contribuie la reprezentarea sexualizată și la obiectificarea corpului feminin. Caracterul toxic al spațiului media, în ceea ce privește femeile, prin potențarea unei reprezentări normative a corpului feminin, determină un model de supunere media marcată de scindarea imaginii femeilor în real vs. Instagram. Cea din urmă funcționează nu doar ca mecanism represiv asupra modului în care se pot afișa femeile online, dar și ca un consum de resurse temporale și materiale însemnate din partea lor pentru realizarea conținuturilor care urmează a fi postate. Dihotomia corpul instagramabil vs.corpul real deschide din nou problema hiperrealității: și anume că Instagram nu face decît să vîndă o imagine dezirabilă și lipsită de referințele realului. Extinzînd puțin, nu există doar corpuri „instagramabile”, ci există multă inflație a „perfecțiunii” pe platformele de socializare și tot atît de multă acrobație intelectuală, mai ales acolo unde resursele lipsesc cel mai mult; platformele răspund onorabil complexului de „ceea ce nu ai” și unei absențe generale. Tocmai de aceea au un efect alienant asupra unora și captivant deopotrivă, căci rămîn o sursă nesecată de ridicol și ipocrizie. Instagram vinde o imagine care nu ține de referințele reperabile de către om în mod obișnuit, la fel cum alte platforme dau curs dezbaterilor în tușe groase, fără nici o responsabilitate pentru ceea ce ajunge să fie scris, postat și să se propage. Sigur, sfîrșitul presei se leagă implicit de supradimensionarea platformelor de social media, însă dincolo de cauzele și efectele discutate pe marginea subiectului, faptul ridică o întrebare și mai sensibilă despre demnitate intelectuală și cît valorează ea, de fapt, dacă sîntem dispuși să o măsurăm printr-un like.
