Important era să supravieţuim noi înşine <p>- <i>interviu cu Adrian MORARU</i> -
Există o unitate pentru politici publice a Guvernului, menită să dea o coerenţă a legilor. După părerea dvs., care conduceţi o organizaţie non-guvernamentală, cum reuşeşte să facă acest lucru? În primul rînd, competenţele ei sînt legate doar de administraţia centrală şi nu de cea locală. Ea încearcă să facă faţă unei euforii a legiferării fără cap şi fără coadă. Fără prea mare succes însă. Au avut un mic succes la un moment dat, cînd premierul a luat decizia ca nici un proiect de lege care nu este prezentat cu cîteva zile înainte să nu mai intre în şedinţa de guvern (pentru că exista tendinţa ca unele proiecte să fie introduse în ultimul moment şi ele nici nu apăreau pe ordinea de zi). Dar minunea a ţinut doar o şedinţă sau două. Continuă procedeul legilor date "cu dedicaţie", pentru un anume interes foarte precis? Sigur că da, dar de obicei aceste reglementări nu sînt chiar legi, ci doar la nivel de hotărîri de guvern sau ordine de ministru. De exemplu, sînt autorizate anumite firme să contracteze forţă de muncă din afară (a fost un scandal de acest tip) sau cine este firma care are dreptul să-şi pună taxiurile la Aeroportul "Henri Coandă". Aceste lucruri se fac însă fie prin contracte cu dedicaţie, fie printr-o licenţiere selectivă pentru respectivele servicii a unor anumite societăţi comerciale. De ce multe afaceri făcute cu administraţia sînt şi inutile? Trecînd peste incorectitudinea că se doreşte a se acorda o afacere din bani publici unei firme clientelare, de ce totuşi Primăria, de exemplu, acceptă ca o asemenea firmă să monteze borduri cînd, de fapt, în locul respectiv e nevoie de pavaje (dau un exemplu absolut la întîmplare)? De ce interesele foarte particulare ale unor indivizi nu pot fi măcar corelate cu un interes mai general? E greu de găsit o explicaţie, dar pe de-o parte, de multe ori e clar că acestor clienţi din jurul decidenţilor li s-a dat un semnal că la un moment dat se vor căuta borduri. Pe de altă parte există şi reflexul invers, de tipul: "Şefuâ, dar noi nu ştim să facem drumuri, ştim să face doar trotuare". Iar "şeful" le răspunde: "Bine, atunci faceţi trotuarul bine şi drumul aşa cum puteţi". Asta se întîmplă şi pentru că nu există nici o reacţie la nivelul populaţiei. Răspunderea autorităţilor n-o să vină niciodată de la sine. Putem vedea deci că există o anume atomizare a societăţii, că nu există solidaritate, că nu apar reacţii colective la acţiuni nepopulare ale autorităţilor. De unde credeţi că ne vin aceste lucruri? Din perioada comunistă, dinaintea ei, sau ca o reacţie la colectivismul impus ani de-a rîndul? O avem din era comunistă, care ne-a distrus tot acest sentiment de solidaritate, de civism şi de asociere pentru a rezolva o problemă a străzii sau a scării pe care stăm. În regimul Ceauşescu ne suspectam unii pe alţii şi trăiam în nişte condiţii atît de mizerabile, încît nu ne mai interesa nimic din jur. Important era să supravieţuim noi înşine. De acolo venim şi, din păcate, nu ni se poate grefa imediat un alt tip de valori. Răul vine din societatea în care am trăit atîţia ani. Şi el se extinde chiar şi la cei născuţi mai tîrziu. Societatea a perpetuat acest individualism feroce care nici măcar nu are de-a face cu individualismul liberal. E vorba şi de o neîncredere în ceilalţi şi în ideea de asociere pentru a rezolva ceva. Există mereu temerea că doar organizatorii unei liste de semnături, de exemplu, vor fi cei care, eventual, vor beneficia de pe urma unei asemenea acţiuni. Dar ţin să mai menţionez un fapt care, cred, ne-a "stricat" în acest domeniu. E vorba de mişcările forţei de muncă şi ale populaţiei. A fost industrializarea cu mutări masive de pe timpul regimului Ceauşescu. Aceasta a dus la faptul că multă lume nu mai ştie ce vecini are, pe cine salută şi pe cine nu, care sînt regulile locului respectiv... Cred că avem nevoie de multă răbdare. Adrian Moraru este director adjunct la Institutul pentru Politici Publice.
