Iluziile depolitizării
După orice schimbare de guvern, presa scoate la iveală numiri aberante pe posturi de conducere sau prin instituțiile coordonate de oamenii de partid. Apar și reacțiile publice de revoltă, în special cererea depolitizării acestor numiri. Ne deranjează că partidele premiază oameni servili și incompetenți și nu respectă un nivel minimal de expertiză pentru numirile în diverse funcții; constatăm prea des cu indignare că, dimpotrivă, ele deleagă fără discernămînt potentaților locali promovarea fidelilor cu o indiferență totală pentru cerințele postului. Ne deranjează să aflăm cît de înrădăcinat și răspîndit este clientelismul – prea multe posturi sînt dependente de partide, de la directori de școli la consilii de administrație și pînă la poziții minore în schema de personal în numeroase instituții publice.
Pentru că este evident că partidele sînt angrenate în practici clientelare și sînt capabile să transforme instituții-cheie în simple iurte tribale, revendicarea depolitizării pare a fi singurul lucru de bun-simț. Din păcate, pe cît de evident este sentimentul de revoltă, pe atît de neclar e ce anume ar trebui să înlocuiască situația de azi. Într-adevăr, partidele își bat joc de inteligența noastră de cetățeni. Dar, dacă tot vorbim despre inteligență, ce așteptări avem, de fapt? Se suprapun de multe ori, în revendicarea depolitizării, mai multe confuzii care nu au cum să ducă la soluții de durată.
În primul rînd, vorbim de iluzia „celor 15.000 de specialiști”. Celebra formulă a lui Emil Constantinescu din 1996 s-a transformat rapid într-un eșec răsunător, dar ne urmărește și azi. Ne purtăm ca și cînd ar exista undeva un rezervor de oameni capabili care doar așteaptă să fie numiți de partide în locul clientelei de partid. În realitate, România nu a prea format în ultimele decenii public servants. Experții în administrația publică formați în străinătate au cam rămas acolo. Chiar și atunci cînd acești oameni există, nu e clar ce anume li se cere din partea publicului și ce ar trebui să facă substanțial diferit de ceea ce fac deja oamenii de partid aflați în posturi. Sigur, vrem ca funcționarii să se poarte mai politicos, dar ce alte așteptări avem de la ei? Funcția publică este esențială pentru funcționarea unui stat modern, dar noi ca societate încă nu am dezvoltat un vocabular propriu al interesului general pe care acești oameni sînt presupuși a-l urma și traduce în practică. Care este binele comun pe care ar trebui să-l realizeze instituțiile și politicile publice? Cum percepția publică asupra funcționarilor și a „bugetarilor” în general este catastrofală și este întreținută de partide, de presă și chiar de asociațiile societății civile, e ușor să acuzăm fără discriminare toți funcționarii și instituțiile statului menite să traducă în măsuri concrete interesul general. Acesta din urmă este oricum greu de definit chiar și în societățile mult mai mature decît cea românească.
Apoi, este iluzia transferului facil de expertiză din alte domenii. În ultimii ani, alternativa rapidă la problema politizării clientelare a instituțiilor a părut să fie aducerea unor oameni din corporații sau din ONG-uri, în speranța că acele medii sînt mai competente decît partidele politice. La pachet, a venit și convingerea că statul trebuie guvernat așa cum se guvernează o firmă și că astfel am scăpa de clientelism, de corupție și de ineficiență. Însă interesul public presupune o altă construcție instituțională, un alt tip de responsabilitate în luarea deciziilor, astfel încît experiența din mediul privat sau activist nu poate aproxima decît rareori ceea ce ar trebui să facă veritabilii public servants.
Vine apoi iluzia că problemele sociale complexe au soluții evidente. Revendicarea exasperată a depolitizării se bazează de multe ori pe o imagine confuză despre expertiză – unde expertul e omul care pur și simplu se pricepe să rezolve problemele, știe soluția, tranșează fără milă și rămîne insensibil la presiuni politice. Însă problemele sociale sînt în realitate mult prea complexe pentru a avea soluții univoce; însăși recunoașterea unei probleme că este o problemă nu e deloc consensuală. Experții nu pot ignora interese legitime ale unor grupuri (sociale, profesionale, etnice, religioase etc.). Instituțiile publice nu pot fi reduse la modelul pastoral al eroului salvator care își impune voința superioară și care obține prompt disciplina perfectă din partea executanților săi. Dimpotrivă, instituțiile, cetățenii și partidele trebuie să participe la negocierea echitabilă și deliberarea asupra interesului public. Este un proces deosebit de complex și de anevoios, dar este logica de funcționare specifică unei democrații solide.
În realitate, ieșirea din impas depinde tot de partide, nu de iluziile de mai sus. În fond, depolitizarea unora e repolitizarea altora. Partidele sînt esențiale pentru democrație, făcînd legătura dintre societate și instituțiile politice, structurînd deliberarea publică și recrutînd personal politic pentru guvernarea centrală și locală. Pînă la un punct, ele trebuie să numească oameni și să guverneze. Dar reformarea partidelor este un proces necesar și de durată care în nici un caz nu se rezolvă prin invocarea repetată a iluziilor de mai mai sus.
Camil-Alexandru Pârvu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.
