„Iluzia supremă a omenirii e că avem timp” - interviu cu scriitorul Cătălin PAVEL

Arheolog și scriitor deopotrivă, Cătălin Pavel este genul de povestitor pe care, odată ce l-ai descoperit, o să-l citești în tot ce scrie. Mi-am dorit să vorbim despre iluzii de tot felul, despre cum plecăm la drum și ce descoperim pe parcurs.

Cît de idealist ați fost cînd v-ați apucat de istorie și arheologie? Cu ce iluzii ați pornit la drum și ce ați găsit pe teren?

A fost invers, am plecat la drum blazat – credeam că așa-ți stă bine să fii – și am constatat că lucrurile sînt frumoase. În plus, am ajuns unde trebuia, dar pe baza unor argumente greșite, adică m-am apucat de arheologie crezînd că acolo o să găsesc ce nu se poate găsi în literatură: adevărul pe bune, nu invenții. (Faptul că putem gîndi uneori așa reducționist are și ceva ciudat reconfortant.) De fapt, și adevărul din arheologie e tot filtrat, după cum și în literatură găsim invenții mai reale și mai concrete ca ușa liftului. Altceva e extraordinar la săpături: accesul privilegiat nu atît la adevăr, cît la procesele prin care el este identificat și purificat – între altele pentru că arheologia este poate știința socio-umană în care se întîlnesc pentru a colabora (și se împrietenesc) mai mulți specialiști ca în oricare alta.

Cum trăim și funcționăm între ceea ce ne imaginăm despre lucruri și ceea ce sînt ele cu adevărat? Adevărul devine o iluzie și el?

Ceea ce ne imaginăm poate fi mai adevărat ca orice altceva. Nu în sensul în care lumile virtuale imită tot mai bine realul; vreau să spun că în spatele gesturilor noastre, cu excepția doar a celor mai elementare, găsim tot felul de proiecții. Printre deciziile minore, multe pot fi încă raționale, dar în spatele celor majore sînt aproape întotdeauna la lucru fantasme. Asta nu e neapărat un lucru rău. Trebuie doar să te lămurești ce rol joacă ele în viața ta, dacă îți sînt prielnice sau contraproductive existențial. Mie, de exemplu, frica mi-a consumat o grămadă de resurse în tinerețe – vîrstă care ar trebui să fie a curajului, nu? –, frica de lucruri de care nu ar fi trebuit să-mi fie frică. Toți credem că povestea drobului de sare nu ni se aplică și că se referă la alții, la o categorie rară de oameni oropsiți și simpliști, dar nu e așa. În orice caz, mie mi se cam aplică.

Despre iluzia oamenilor că lumea începe cu ei, adică azi/ieri, ce ați spune?

Avem nevoie de ea, uneori. Cel puțin pînă cînd reușim să ne împrietenim cu trecutul. Avem nevoie să nu ne simțim striviți de tot ce s-a spus și s-a făcut pînă acum. Conștiința istorică nu trebuie să genereze o senzație de nimicnicie. Nu e OK să te simți mereu copleșit, nevrednic, și nu folosește să-ți justifici pasivitatea prin faptul că ești un pitic pe umerii unor uriași. Pe scurt, dacă afară e soare și cîntă păsările, da, lumea începe cu noi, de ce nu? Nimic nu funcționează fără combustibilul bucuriei, iar bucuria se lipsește de propedeutică și de contextualizare. Pe de altă parte, iluzia asta poate deveni toxică sau criminală atunci cînd în numele ei se iau decizii politice, mai ales dacă cei care le iau par să aibă și iluzia că lumea se termină cu ei, azi/mîine.

Care sînt iluziile pe care nu le-ați pierdut în viață?

Cea mai importantă dintre ele este că, atîta timp cît adun monedele cele mai mici într-un borcan, nu mai contează cum cheltuiesc bancnotele.

Ați putea să faceți un „decalog” al marilor iluzii ale omenirii?

Iluzia supremă a omenirii stă în doar două vorbe: avem timp. Iluzia că vom avea prea destule ocazii să stăm la taifas cu cei pe care îi iubim, că va veni de la sine, așa, ca primăvara sau ca toamna, o perioadă în care să facem lucrurile pe care ne doream să le facem, să scriem lucrurile care meritau scrise. Iluzia că mai este timp pînă la erupția Vezuviului sau pînă la invadarea Poloniei, sau că într-o zi chiar o să o ducem la mare pe bunica pentru că nu a văzut niciodată marea, nu săptămîna asta sau luna asta, cînd sîntem foarte ocupați, dar cîndva – timp este.

Am spus lucrurile astea avînd în minte iluzia ca o convingere eronată, dar mîngîietoare („avem timp”, „sîntem speciali” etc.). Asta e puzderia de iluzii centripete, care ne instalează mai bine în noi înșine. Mai există un set de iluzii, cele centrifuge, adică mirajele, care ne scot din noi și ne duc către „bunăstare” și alte obiective aflate într-o proximitate amăgitoare. Ei, aici e interesant felul în care corporalitatea iluziilor variază, adică uneori ele sînt doar așa, un orizont morganatic – e o greșeală să te abați din drum ca să navighezi către ele, nu? –, dar alteori iluzia poate fi un ingredient esențial al construcției. În sensul acesta, de pildă, națiunile sînt iluzii comune, reevaluate în momente-cheie ale istoriei. Nu știu dacă se poate spune același lucru despre religiile din ultimele zece milenii – e și un joc de definiții la mijloc, pînă la urmă –, dar atunci cînd un grup întreg de oameni face un fel de pariu al lui Pascal, speranța lor comună poate materializa o nouă morală. În orice caz, iluziile nu pot fi mereu asociate cu speranțele înșelate, pentru că a crede în ceva cu putere, cu metodă și, mai ales, nu de unul singur poate fi în sine o realizare mai mare decît însăși împlinirea obiectivului tău.

Cînd v-ați înșelat grav legat de un obiect, fragment descoperit? În sensul că vă construiserăți o poveste care părea coerentă și adevărul era cu totul altul.

Cum m-am înșelat pe șantier e nimic față de cum m-am înșelat în viață, deci profesional stau destul de bine.

În tot ce scrieți e în primul rînd o plăcere a poveștii, apoi o umanizare a istoriei, a părții ei nevăzute, fie că este vorba despre animale sau dragoste. Au nevoie cititorii de iluzii mai mult decît ceilalți pămînteni?

Cei care fac studii istorice sau arheologice sînt întotdeauna în nacela unui balon. Balonul ăsta trebuie să poată zbura la înălțime, ca să ai în fața ochilor societatea întreagă, dar trebuie apoi neapărat să coboare foarte aproape de sol, pentru individ, apoi să delesteze și să se ridice iar pentru o generalizare sau o statistică, să se apropie din nou pentru a înregistra cu reportofonul amintirile unui veteran sau pentru bărdaca antică pe spatele căreia și-a zgîriat numele cutare proprietar de arici din Corint. Fără acest du-te-vino – foarte primejdios narativ, ce-i drept, oricît de colorat ar fi balonul – îți nedreptățești și meseria, și pe cititor.

interviu realizat de Ana Maria SANDU