Iluzia faptului de a avea dreptate
Sîntem crescuți cu iluzia că trebuie să avem dreptate. Fără această convingere lumea pare a se nărui. Din punct de vedere psihologic, nevoia de a avea dreptate contribuie la reglarea raporturilor cu lumea exterioară, conferă stabilitate, siguranță și, într-o oarecare măsură, certitudini. Problema intervine atunci cînd nevoia de a avea dreptate ne fură. Într-o oarecare măsură funcționează ca un drog cerebral. Cu cît avem impresia că avem mai multă dreptate, cu atît simțim nevoia de și mai multă. Ceea ce contribuie la exacerbarea ego-ului și la dezvoltarea unor tendințe autoritare la granița patologicului. Pe de altă parte, odată ce nevoia devine structurală, ea devine și principala cauză de tulburări, dezechilibre, frustrări, depresii, anxietăți, atunci cînd „dreptatea” noastră nu se întîlnește cu „dreptatea” celorlalți, ceea ce duce la insecuritate, sentimentul de inechitate sau de oprimare, victimizare sau, în cazuri extreme, chiar la paranoia. Senzația de a „avea dreptate” este cea care ține relativitatea la distanță, în cazul acesta relativitatea fiind înțeleasă ca o manifestare anarhică ce subminează nu doar rațiunea, ci întreg sensul existenței, implicit sensul individual.
La nivel cronic, prin obsesia de a avea dreptate este ținută la distanță nu doar relativitatea, ci și alteritatea, pentru că tendința aceasta maniacală de a controla totul prin intermediul dreptății personale nu lasă loc pentru perspective exterioare, puncte diferite de vedere, nuanțări sau interpretări. Dreptatea personală este unilaterală și dictatorială. Non-permisivă, acționează dihotomic cu noțiunile de alb/negru, bine și rău, corect/incorect, adevăr și falsitate, categorizînd, clasificînd și dînd verdicte valabile nu doar pentru sine, ci și pentru lume, percepută ca zonă de exercitare a dreptății subiective. Autogenerată și autojustificată, dreptatea personală tinde să capete atribute divine, manifestîndu-se nu ca o proiecție a individului în încercarea de a-și crea un spațiu securizat, ci ca o lege imuabilă, transcendentală, individul fiind doar un executant al acestei forțe deasupra de fire, oameni și societate. Nevoia de conformitate prin dreptate, care duce, cel mai adesea, la rigiditate, abuzuri, discriminare, violență. Lucru observabil cu ușurință atît în microcosmosul familial, cît și în macrocosmosul societăților globale. Mereu dreptatea cuiva va prevala în fața celorlalți, obligîndu-i la submisivitate. Sau măcar va încerca să facă lucrul acesta.
Spuneam că e un drog pentru că, dincolo de control și de beneficiile acestuia, oferă și plăcere. Vă amintiți satisfacția pe care o aveați în copilărie sau chiar adult cînd, după ce v-ați lovit de neîncrederea cuiva și ceva se dovedea a fi cum ați prezis, îi spuneați „Am avut dreptate”?
În formele sale dogmatice, habotnice, radicale, dreptatea personală nu doar că este nocivă, dar este distructivă. Știm familii care au fost distruse de dreptatea unuia dintre parteneri, așa cum știm grupuri etnice sau rasiale distruse de tradiția dreptății sau de viziunea dreptății altor grupuri, dominante. Dacă în formele sale controlate sentimentul dreptății personale poate contribui la echilibrul individual, în manifestările sale obsesive, scăpate de sub control, devine o armă de distrugere în masă, pentru că cel condus de iluzia și de obsesia dreptății sale va nivela totul în jur, călcînd pe cadavre și rănind deopotrivă necunoscuți și apropiați.
Nu avem întotdeauna dreptate și nici nu e sănătos să avem întotdeauna dreptate. Și de fiecare dată cînd avem impresia că avem dreptate ar trebui să facem un efort să ne punem și în ghetele celuilalt, să privim lucrurile și din perspectiva cealaltă (pentru că, funcționînd dihotomic, dreptatea are întotdeauna un punct negativ de referință), să încercăm să raționăm, la fel de „drept”, și din alt context și avînd la dispoziție datele celuilalt. Evident că efortul acesta este unul idealist și nu poate fi făcut niciodată pînă la capăt, dar poate tempera frenezia propriei dreptăți, poate permite cîteva nuanțe care să deschidă o cale spre dialog, nu spre infantila sentință „am dreptate”.
În fond, nimeni nu are dreptate, în absolut. Toți avem variante ale dreptății, moștenite, prin intermediul tradiției, sau construite de la zero și confirmate de experiența pe care tot noi am înlesnit-o, și fiecare dintre noi, dacă nu sîntem ipocriți, folosește „dreptatea” ca pe o justificare, în special pentru obținerea unor poziții de putere sau de confort. Dreptatea e subiectivă sau e politică. E o convenție, dar rareori e o convenție democratică, atentă la toți ceilalți și la toate aspectele. Undeva, întotdeauna, există o altă dreptate, a celuilalt, la fel de justificată ca a ta.
Aveam vreo douăzeci de ani și mi-am dat seama că un vechi și bun prieten, care mă vizita destul de des, îmi fura cărți din casă. Ce nu știam atunci, și am aflat mai tîrziu, era că se afla într-o situație financiară mai precară decît lăsa să se vadă și avea nevoie de bani pentru a-și plăti ratele la facultate. O parte din banii aceia i-a obținut vînzîndu-și biblioteca la anticariat, dar se pare că volumele lui nu erau suficiente. Cum spuneam, nu aveam toate datele, am realizat doar că mă fură și, fără nici o explicație, nu l-am confruntat, am întrerupt orice relație cu el, i-am blocat numărul de telefon, nu l-am mai primit pe la mine și am încheiat astfel, abrupt, o prietenie care ținuse cîțiva ani și care îmi adusese destule satisfacții. Am avut dreptate? Bineînțeles. Dar am avut DREPTATE?
Cosmin Perța este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Dispariția, Editura Polirom, 2021.
