Ieșirea din scenă a dreptății poetice

Anda ZAHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 1027 din 14 decembrie – 20 decembrie 2023
image

Nici o mare tragedie nu a stîrnit mai multă angoasă morală și revoltă decît Othello. A pregătit Shakespeare scena unui experiment mental, cu sau fără voie? În ultima scenă a faimoasei tragedii, personajul omonim intră în camera soției sale pe care o suspectează de infidelitate și o sufocă în timp ce aceasta își susținea nevinovăția. Emilia mărturisește adevărul despre batistă și Othello încearcă, fără succes, să îl omoare pe Iago, soldatul venețian care plantase nu doar suspiciunea, ci și proba infidelității Desdemonei. Disperat, Othello se sinucide, în timp ce Iago este pus în grija lui Cassio pentru a fi pedepsit. 

Othello, mai mult decît orice altă piesă scrisă de Shakespeare, a fost întîmpinată cu rezistență de critica literară. Pentru că, aici, personajele principale cad victime intrigilor lui Iago, iar piesa se termină înainte ca pedeapsa pentru nelegiuirile morale ale acestuia să fie administrată. Suferința personajelor pare lipsită de noimă. Așteptarea ca universul literar tragic să fie guvernat de dreptate poetică poate explica, într-o oarecare măsură, reacția dură a unor critici literari precum Samuel Johnson, Thomas Rymer și Horace Furness. Acesta din urmă declara că își dorește ca piesa Othello să nu fi fost scrisă. Deznodămîntul tragediei este intolerabil nu doar pentru că viciul prevalează în lupta cu virtutea, ci și pentru că tot universul pare să comploteze împotriva bunătății morale. Nu puține interpretări ale piesei (îi am în vedere, printre alții, pe Héraud, Gensichen sau Snider) încearcă să identifice, totuși, purtătorul de vină tragică: fie Othello este slab și paranoic, fie Desdemona stăpînește arta disimulării. Efortul e lesne explicabil: un univers literar în care cei nevinovați și virtuoși suferă, în vreme ce antieroii prosperă, ne descumpănește. Mai mult decît atît, tehnicile de transpunere narativă fac ca soarta personajelor despre care citim să nu ne rămînă indiferentă. Acestea devin un avatar al propriei persoane, un soi de proxy pentru experiențe morale: întruchiparea a ceea ce am fi putut să fim în alte circumstanțe. Dar simțul dreptății retributive nu este nici orb, nici lipsit de violență. La una dintre punerile în scenă ale piesei din 1822, în Baltimore, un tînăr soldat din public îl împușcă pe actorul care interpreta rolul lui Othello, pentru a preveni moartea Desdemonei. 

Formula dreptății poetice este, în ciuda sau poate datorită punerii în paranteză a complexității procesului de atribuire a vinei, una profund atrăgătoare. Găsim satisfacție morală și estetică în distribuția clară și implacabilă de recompense și pedepse în funcție de calitatea acțiunilor noastre – un ambiguu și generos ,,au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți” pentru cei merituoși și un sfîrșit mult mai sugestiv, dar la fel de sigur, pentru cei răi. Acest șablon se distilează cultural în ceea ce un critic al lui Aristotel numea convingere mimetică: dat fiind faptul că în literatură, mai cu seamă în tragedie, găsim instanțe ale dreptății perfecte grație providenței, proiectăm și asupra realității astfel de mecanisme misterioase de recompensă și pedeapsă. 

Ce consolare morală ne-ar oferi, așadar, un final hollywoodian la Othello? Unul în care pedeapsa lui Iago nu rămîne nedefinită, minciuna acestuia nu are efecte ireversibile, iar Othello și Desdemona rămîn în viață? În aparență, impulsurile noastre retributiviste ar fi satisfăcute, iar acest lucru ar părea să fie suficient. Dar pedepsirea transgresorilor morali nu poate fi privită ca o finalitate morală per se. Ipoteza retributivist-intuitivă, conform căreia simplul act al pedepsirii vinovaților ne provoacă plăcere, a dominat vreme îndelungată peisajul psihologiei morale. Studiile empirice de dată recentă, însă, o contrazic. Tindem să administrăm pedepse drepte, pe măsura faptelor săvîrșite, în situații în care știm că există posibilitatea de a dialoga cu cel pedepsit post-factum. Cu alte cuvinte, ceea ce alimentează pornirile retributiviste dezirabile moral este cunoașterea faptului că acestea ar putea să conducă, cel puțin teoretic, la afirmarea unui nou angajament moral din partea celui vinovat.

Dacă Othello și Desdemona trăiesc fericiți pînă la adînci bătrîneți, în acest scenariu alternativ, Iago ar fi pedepsit pentru ceva ce este constitutiv identității personajului: prejudecata la adresa străinilor, care îl face pe acesta incapabil de regret, cu atît mai mult cu cît Weltanschauung-ul său ar rămîne fără repercusiuni tragice. Însă lucrul cu adevărat important este să încercăm să înțelegem suferința cauzată altora, oricît de mult disconfort moral ne-ar provoca o asemenea tentativă.  

Charles Dickens ne furnizează un bun exemplu de pedeapsă care face posibilă reconfigurarea morală. În Poveste de Crăciun, bătrînul Ebenezer Scrooge este vizitat în ajunul Crăciunului de trei fantome care îl confruntă cu propriul trecut, prezent și viitor. Scrooge este, în cuvintele lui Dickens, ,,un ticălos bătrîn, hrăpăreț, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgîrie-brînză”, care consideră că foametea poate rezolva problema suprapopulării. Insensibil la suferință, Scrooge pare a fi incapabil de a se schimba în vreun mod semnificativ. Cu toate acestea, expunerea frustă, adesea violentă, la trecutul care i-a conturat cauzal prezentul și care amenință să îl condamne la un viitor sumbru îl ajută pe protagonist să își asume responsabilitatea pentru greșelile sale și să construiască pentru sine o nouă narațiune, în răspăr cu cea a avarului incapabil de regret. 

Întrebați dacă vrem să trăim într-o lume care ne recompensează și care ne pedepsește proporțional pentru tot ceea ce facem, probabil că mulți am răspunde afirmativ. La prima vedere, aceasta ar fi lumea dreptății perfecte, o lume morală ideală. La o analiză mai amănunțită, însă, o astfel de lume este respingătoare moral, deoarece lasă prea puțin loc failibilismului uman, capacității noastre de a învăța din greșelile trecutului și, în cazuri excepționale, de a ne asuma angajamente existențiale cu totul noi, devenind, astfel, oameni mai buni.

Anda Zahiu este asistent universitar în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea din București, și membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.