Ieșirea din scenă a dreptății poetice

Nici o mare tragedie nu a stîrnit mai multă angoasă morală și revoltă decît Othello. A pregătit Shakespeare scena unui experiment mental, cu sau fără voie? În ultima scenă a faimoasei tragedii, personajul omonim intră în camera soției sale pe care o suspectează de infidelitate și o sufocă în timp ce aceasta își susținea nevinovăția. Emilia mărturisește adevărul despre batistă și Othello încearcă, fără succes, să îl omoare pe Iago, soldatul venețian care plantase nu doar suspiciunea, ci și proba infidelității Desdemonei. Disperat, Othello se sinucide, în timp ce Iago este pus în grija lui Cassio pentru a fi pedepsit. 

Othello, mai mult decît orice altă piesă scrisă de Shakespeare, a fost întîmpinată cu rezistență de critica literară. Pentru că, aici, personajele principale cad victime intrigilor lui Iago, iar piesa se termină înainte ca pedeapsa pentru nelegiuirile morale ale acestuia să fie administrată. Suferința personajelor pare lipsită de noimă. Așteptarea ca universul literar tragic să fie guvernat de dreptate poetică poate explica, într-o oarecare măsură, reacția dură a unor critici literari precum Samuel Johnson, Thomas Rymer și Horace Furness. Acesta din urmă declara că își dorește ca piesa Othello să nu fi fost scrisă. Deznodămîntul tragediei este intolerabil nu doar pentru că viciul prevalează în lupta cu virtutea, ci și pentru că tot universul pare să comploteze împotriva bunătății morale. Nu puține interpretări ale piesei (îi am în vedere, printre alții, pe Héraud, Gensichen sau Snider) încearcă să identifice, totuși, purtătorul de vină tragică: fie Othello este slab și paranoic, fie Desdemona stăpînește arta disimulării. Efortul e lesne explicabil: un univers literar în care cei nevinovați și virtuoși suferă, în vreme ce antieroii prosperă, ne descumpănește. Mai mult decît atît, tehnicile de transpunere narativă fac ca soarta personajelor despre care citim să nu ne rămînă indiferentă. Acestea devin un avatar al propriei persoane, un soi de proxy pentru experiențe morale: întruchiparea a ceea ce am fi putut să fim în alte circumstanțe. Dar simțul dreptății retributive nu este nici orb, nici lipsit de violență. La una dintre punerile în scenă ale piesei din 1822, în Baltimore, un tînăr soldat din public îl împușcă pe actorul care interpreta rolul lui Othello, pentru a preveni moartea Desdemonei. 

Formula dreptății poetice este, în ciuda sau poate datorită punerii în paranteză a complexității procesului de atribuire a vinei, una profund atrăgătoare. Găsim satisfacție morală și estetică în distribuția clară și implacabilă de recompense și pedepse în funcție de calitatea acțiunilor noastre – un ambiguu și generos ,,au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți” pentru cei merituoși și un sfîrșit mult mai sugestiv, dar la fel de sigur, pentru cei răi. Acest șablon se distilează cultural în ceea ce un critic al lui Aristotel numea convingere mimetică: dat fiind faptul că în literatură, mai cu seamă în tragedie, găsim instanțe ale dreptății perfecte grație providenței, proiectăm și asupra realității astfel de mecanisme misterioase de recompensă și pedeapsă. 

Ce consolare morală ne-ar oferi, așadar, un final hollywoodian la Othello? Unul în care pedeapsa lui Iago nu rămîne nedefinită, minciuna acestuia nu are efecte ireversibile, iar Othello și Desdemona rămîn în viață? În aparență, impulsurile noastre retributiviste ar fi satisfăcute, iar acest lucru ar părea să fie suficient. Dar pedepsirea transgresorilor morali nu poate fi privită ca o finalitate morală per se. Ipoteza retributivist-intuitivă, conform căreia simplul act al pedepsirii vinovaților ne provoacă plăcere, a dominat vreme îndelungată peisajul psihologiei morale. Studiile empirice de dată recentă, însă, o contrazic. Tindem să administrăm pedepse drepte, pe măsura faptelor săvîrșite, în situații în care știm că există posibilitatea de a dialoga cu cel pedepsit post-factum. Cu alte cuvinte, ceea ce alimentează pornirile retributiviste dezirabile moral este cunoașterea faptului că acestea ar putea să conducă, cel puțin teoretic, la afirmarea unui nou angajament moral din partea celui vinovat.

Dacă Othello și Desdemona trăiesc fericiți pînă la adînci bătrîneți, în acest scenariu alternativ, Iago ar fi pedepsit pentru ceva ce este constitutiv identității personajului: prejudecata la adresa străinilor, care îl face pe acesta incapabil de regret, cu atît mai mult cu cît Weltanschauung-ul său ar rămîne fără repercusiuni tragice. Însă lucrul cu adevărat important este să încercăm să înțelegem suferința cauzată altora, oricît de mult disconfort moral ne-ar provoca o asemenea tentativă.  

Charles Dickens ne furnizează un bun exemplu de pedeapsă care face posibilă reconfigurarea morală. În Poveste de Crăciun, bătrînul Ebenezer Scrooge este vizitat în ajunul Crăciunului de trei fantome care îl confruntă cu propriul trecut, prezent și viitor. Scrooge este, în cuvintele lui Dickens, ,,un ticălos bătrîn, hrăpăreț, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgîrie-brînză”, care consideră că foametea poate rezolva problema suprapopulării. Insensibil la suferință, Scrooge pare a fi incapabil de a se schimba în vreun mod semnificativ. Cu toate acestea, expunerea frustă, adesea violentă, la trecutul care i-a conturat cauzal prezentul și care amenință să îl condamne la un viitor sumbru îl ajută pe protagonist să își asume responsabilitatea pentru greșelile sale și să construiască pentru sine o nouă narațiune, în răspăr cu cea a avarului incapabil de regret. 

Întrebați dacă vrem să trăim într-o lume care ne recompensează și care ne pedepsește proporțional pentru tot ceea ce facem, probabil că mulți am răspunde afirmativ. La prima vedere, aceasta ar fi lumea dreptății perfecte, o lume morală ideală. La o analiză mai amănunțită, însă, o astfel de lume este respingătoare moral, deoarece lasă prea puțin loc failibilismului uman, capacității noastre de a învăța din greșelile trecutului și, în cazuri excepționale, de a ne asuma angajamente existențiale cu totul noi, devenind, astfel, oameni mai buni.

Anda Zahiu este asistent universitar în cadrul Facultății de Filosofie, Universitatea din București, și membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.