Iertarea în dreptul penal

Andra-Roxana TRANDAFIR
Publicat în Dilema Veche nr. 871 din 17 - 23 decembrie 2020
Iertarea în dreptul penal jpeg

„Acela vărsător de sînge era d’intîiaşi dată Tomşa vodă. Pentru un diac (scriitor) ce era foarte de treabă la scrisoare, s’au rugat boerii să-l erte, că este cărturar bun; au răspuns Ştefan vodă: Ha, ha, ha, mai cărturar decît dracul nu este altul! Şi tot l’au omorît şi pre acela.”

Miron Costin, Letopiseţe

Comiterea unei infracţiuni dă naştere unei reacţii a societăţii, care are dreptul – dar şi obligaţia – de a pedepsi răul astfel comis. Dacă sancţionarea infracţiunilor este o obligaţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile legii procesual penale, se pune problema de a şti cum ar putea fi justificate diferitele forme de iertare în dreptul penal. Mai multe explicaţii au fost oferite; în esenţă, se consideră că rolul pedepsei nu este doar unul retributiv (sancţionarea răului cauzat), ci şi preventiv (de a împiedica săvîrşirea unor noi infracţiuni), iar în unele situaţii acest rol nu ar mai putea fi îndeplinit. Dezbaterea cu privire la necesitatea iertării în dreptul penal este foarte veche şi se cunosc destui opozanţi celebri (Platon, Beccaria, Kant), dar şi susţinători (Grotius, Montesquieu, Hegel); dacă privim diferitele legislaţii penale, argumentele celor din urmă par a fi cîştigat.

Cînd auzim de iertare în dreptul penal, de regulă, primul gînd este spre acele forme de clemenţă acordată de stat celor condamnaţi pentru diferite infracţiuni, de regulă cu explicaţii politice. Ba chiar s-ar putea să ne fugă gîndul către mult-hulitul recurs compensatoriu, văzut deseori ca o mărinimie nejustificată a unui legiuitor incapabil să găsească soluţii viabile de a-şi ţine infractorii în penitenciare. Discuţia privind formele de iertare publică (1) este, în realitate, mai delicată. Acestora li se adaugă diferite modalităţi de exprimare a iertării acordate făptuitorului de către victimă, cu efect asupra unei posibile condamnări penale (2).

1. Iertarea publică

Dintre formele de clemenţă acordate de stat se remarcă, în primul rînd (sau în ordinea reglementării în Codul Penal), amnistia. Aşa cum îi spune numele, ea este, în realitate, o expresie a uitării mai degrabă decît a iertării. Uitarea nu este, în mod evident, una reală, ci doar o modalitate prin care statul alege să înlăture răspunderea penală, fie anterior condamnării, fie ulterior. În prezent, amnistia este atributul exclusiv al legiuitorului – mai exact, potrivit Constituţiei, se acordă doar prin lege organică, adoptată de către Parlament – şi este colectivă şi impersonală (vizează, de regulă, anumite categorii de fapte penale). Amnistia şi graţierea nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor.

Efectul principal al amnistiei vizează înlăturarea răspunderii penale, deci autorul infracţiunii nu va mai putea fi condamnat pentru aceasta sau, dacă a fost deja condamnat, nu va mai executa restul de pedeapsă (şi nu îi pot fi aplicabile nici alte interdicţii sau decăderi, deci nici nu poate fi socotit recidivist luîndu-se în considerare această condamnare). Există şi limite ale amnistiei, care vizează amenda deja plătită, măsurile de siguranţă şi drepturile persoanei vătămate – acestea nu pot fi afectate, indiferent de momentul la care intervine amnistia.

Istoria amnistiei este tumultuoasă: iniţial ca atribut al suveranului, ea a fost prevăzută în Constituţia din 1866, dar „uitată” în cea din 1938, cu toate că a fost aplicată în perioada imediat următoare. Amnistia a fost folosită la scară largă atît de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (pentru infracţiuni politice), cît şi de Regele Carol I (pentru mai multe categorii de infracţiuni) şi mai ales de regii Ferdinand I şi Carol al II-lea. Începînd din anii ’50, au existat multiple legi ori decrete de amnistie, uneori fiind folosită împreună cu graţierea. După Revoluţie, un prim decret-lege din 4 ianuarie 1990 viza amnistia tuturor infracţiunilor politice comise după 30 decembrie 1947 şi pînă la 22 decembrie 1989, precum şi a celor pedepsite cu închisoarea de pînă la 3 ani sau amenda. Alte propuneri au fost ulterior respinse de Senat sau Camera Deputaţilor.

Fără îndoială, cele mai multe discuţii în ultimii ani le-a suscitat graţierea. Veritabilă iertare („venia est poenae meritae remissio”, spunea Seneca), poate chiar mai mult dezbătută decît amnistia, graţierea a fost legată în primul rînd de regalitate, Napoleon însuşi afirmînd că este „unul dintre cele mai frumoase şi mai nobile atribuţiuni ale suveranităţii”. Mai tîrziu, marele nostru profesor Ioan Tanoviceanu a răspuns acestei afirmaţii arătînd că „părerea noastră este că cea mai frumoasă misiune a Suveranului şi a judecătorului este nu ertarea, provătoarea infracţiunilor, ci dreptatea, adică apărarea societăţii prin infligerea de suferinţe celor răi”. Graţierea era văzută ca o rămăşiţă al vechiului drept de viaţă şi de moarte al capului statului, care nu trebuia să-şi mai găsească justificarea în secolul XX, cînd suveranul nu ar trebui să se mai amestece în realizarea justiţiei penale; în plus, graţierea nu îşi are locul în ţările unde pedepsele sînt oricum mici, cum era situaţia înainte de Primul Război Mondial în spaţiul românesc.

Dincolo de dezbaterile doctrinare, graţierea este, şi ea, prevăzută de majoritatea legislaţiilor penale. În Codul Penal român, ea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Spre deosebire de amnistie, graţierea produce efecte doar după condamnare şi poate fi colectivă (acordată doar de Parlament prin lege organică) sau individuală (acordată de preşedintele României). Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, măsurilor de siguranţă şi drepturilor persoanei vătămate. Tot spre deosebire de situaţia amnistiei, pedeapsa pentru care s-a dispus graţierea poate constitui un prim temei al recidivei.

Folosită, de asemenea, pe scară largă de regimul comunist, graţierea a însoţit de multe ori amnistia; de asemenea, prin acelaşi decret-lege din 4 ianuarie 1990 au fost graţiate şi pedepsele cu închisoarea de pînă la 3 ani sau amenda. Două alte legi de graţiere au fost adoptate în 1995 şi, respectiv, 2002, ambele incluzînd o serie de excluderi în ceea ce priveşte recidiviştii şi o serie de infracţiuni grave. Unele graţieri individuale au fost acordate, aşa cum se ştie, de preşedinţii precedenţi ai României.

Două mere ale discordiei în materie de graţiere au apărut în ultimii ani: primul, un proiect de lege privind graţierea pedepselor cu închisoarea de pînă la 5 ani, a fost în cele din urmă respins în august 2019. Al doilea, care se referea la revizuirea Constituţiei pentru a include interdicţia preşedintelui de a acorda graţierea pentru infracţiuni de corupţie, precum şi imposibilitatea acordării graţierii colective pentru astfel de fapte, a fost oprit de Curtea Constituţională cu o lună înainte, cu motivarea că o atare situaţie ar încălca principiul egalităţii, ceea ce „duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucît neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetăţenilor este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă. Aceşti cetăţeni ar deveni discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalităţii. De aceea, din perspectiva principiului egalităţii nu există nici o justificare obiectivă şi raţională pentru care măsurile de amnistie/graţiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetăţenii săi, în funcţie de natura infracţiunilor săvîrşite”. De asemenea, o asemenea revizuire ar afecta drepturile şi libertăţile fundamentale deja prevăzute de Constituţie şi ar limita în mod nejustificat prerogativele puterii publice.

În acest context al mărului discordiei, se cuvine a face o menţiune şi despre recursul compensatoriu, doar pentru a sublinia că acesta nu reprezintă o formă de iertare din partea statului, ci, aşa cum îi spune numele, o modalitate de a compensa o perioadă petrecută de deţinuţi în condiţii care nu sînt conforme cu reglementările naţionale şi internaţionale în materie.

În fine, deşi nu sînt forme de iertare, amintim aici alte modalităţi prin care statul se arată mai blînd faţă de cei care au comis infracţiuni: renunţarea la urmărirea penală în cazul în care nu există interes public pentru aceasta (în general, în cazul faptelor de foarte mică gravitate), posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei ori recunoaşterea vinovăţiei în faţa instanţei, care atrag pedepse în limite mai mici, precum şi posibilitatea, pentru instanţă, de a renunţa la aplicarea pedepsei ori de a amîna aplicarea pedepsei.

2. Iertarea privată

Mai puţin „spectaculoasă” decît iertarea publică, posibilitatea victimei de a ierta făptuitorul înainte sau în cursul procesului penal merită totuşi cîteva cuvinte.

Astfel, pentru infracţiunile care se urmăresc numai la plîngerea prealabilă a victimei (de exemplu, lovire, vătămare corporală din culpă, ameninţare, viol în varianta tip, violarea de domiciliu, unele furturi, unele forme de distrugere etc.), victima poate alege să nu depună o astfel de plîngere sau, dacă a depus-o, o poate retrage oricînd pînă la pronunţarea hotărîrii definitive.

În alte situaţii, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, victima se poate împăca cu făptuitorul, dacă legea prevede în mod expres această posibilitate (de exemplu, la înşelăciune, unele forme de furt). Două modificări recente ale Codului Penal au vizat împăcarea: prima, de la începutul lunii noiembrie 2020, a eliminat posibilitatea ca victima violenţei în familie să se împace cu făptuitorul. A fost, de asemenea, eliminată şi opţiunea victimei de a se împăca în cazul vătămării corporale din culpă comise de un membru de familie dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu. Cea de-a doua modificare, de la sfîrşitul lunii noiembrie 2020, a eliminat posibilitatea împăcării pentru infracţiunea de furt calificat. Asemenea modificări, deşi la o primă vedere binevenite, au fost considerate de doctrina penală ca fiind justificate doar de raţiuni populiste, iar nu de argumente obiective, ştiinţifice, ceea ce apropie reglementarea în materia iertării private de cea a iertării publice, de multe ori victima intereselor politice.

Andra-Roxana Trandafir este prodecan și lector universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea din București, unde predă criminologie și drept penal.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Panică în Ploiești. Creșteri semnificative ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat și benzen în aer
Locuitorii Ploieștiului se confruntă cu o scădere semnificativă a calității aerului în ultimele zile, cauzată de creșteri alarmante ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat (H2S) și benzen (C6H6).
image
De unde poate obține România un munte de bani în loc să crească taxe și impozite. Expert: „Ne-am permite tot ce avem nevoie”
România nu reușește să-și țină în frâu cheltuielile, iar deficitul crește de la o lună la alta spre cote amețitoare. Analistul economic Adrian Negrescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar putea fi rezolvată problema, fără să mai fie nevoie de taxe și impozite mai mari.
image
EXCLUSIV. David Petraeus, fost director CIA: „România e pregătită militar în cazul unui potențial atac al Rusiei”
Fost director CIA și comandant al Forțelor Armate ale SUA în Afganistan, generalul David Petraeus a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru ”Adevărul”, despre importanța României în regiune și despre posibilitățile ca Vladimir Putin să fie înlăturat de la putere.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.