Iertarea în dreptul penal

„Acela vărsător de sînge era d’intîiaşi dată Tomşa vodă. Pentru un diac (scriitor) ce era foarte de treabă la scrisoare, s’au rugat boerii să-l erte, că este cărturar bun; au răspuns Ştefan vodă: Ha, ha, ha, mai cărturar decît dracul nu este altul! Şi tot l’au omorît şi pre acela.”

Miron Costin, Letopiseţe

Comiterea unei infracţiuni dă naştere unei reacţii a societăţii, care are dreptul – dar şi obligaţia – de a pedepsi răul astfel comis. Dacă sancţionarea infracţiunilor este o obligaţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile legii procesual penale, se pune problema de a şti cum ar putea fi justificate diferitele forme de iertare în dreptul penal. Mai multe explicaţii au fost oferite; în esenţă, se consideră că rolul pedepsei nu este doar unul retributiv (sancţionarea răului cauzat), ci şi preventiv (de a împiedica săvîrşirea unor noi infracţiuni), iar în unele situaţii acest rol nu ar mai putea fi îndeplinit. Dezbaterea cu privire la necesitatea iertării în dreptul penal este foarte veche şi se cunosc destui opozanţi celebri (Platon, Beccaria, Kant), dar şi susţinători (Grotius, Montesquieu, Hegel); dacă privim diferitele legislaţii penale, argumentele celor din urmă par a fi cîştigat.

Cînd auzim de iertare în dreptul penal, de regulă, primul gînd este spre acele forme de clemenţă acordată de stat celor condamnaţi pentru diferite infracţiuni, de regulă cu explicaţii politice. Ba chiar s-ar putea să ne fugă gîndul către mult-hulitul recurs compensatoriu, văzut deseori ca o mărinimie nejustificată a unui legiuitor incapabil să găsească soluţii viabile de a-şi ţine infractorii în penitenciare. Discuţia privind formele de iertare publică (1) este, în realitate, mai delicată. Acestora li se adaugă diferite modalităţi de exprimare a iertării acordate făptuitorului de către victimă, cu efect asupra unei posibile condamnări penale (2).

1. Iertarea publică

Dintre formele de clemenţă acordate de stat se remarcă, în primul rînd (sau în ordinea reglementării în Codul Penal), amnistia. Aşa cum îi spune numele, ea este, în realitate, o expresie a uitării mai degrabă decît a iertării. Uitarea nu este, în mod evident, una reală, ci doar o modalitate prin care statul alege să înlăture răspunderea penală, fie anterior condamnării, fie ulterior. În prezent, amnistia este atributul exclusiv al legiuitorului – mai exact, potrivit Constituţiei, se acordă doar prin lege organică, adoptată de către Parlament – şi este colectivă şi impersonală (vizează, de regulă, anumite categorii de fapte penale). Amnistia şi graţierea nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor.

Efectul principal al amnistiei vizează înlăturarea răspunderii penale, deci autorul infracţiunii nu va mai putea fi condamnat pentru aceasta sau, dacă a fost deja condamnat, nu va mai executa restul de pedeapsă (şi nu îi pot fi aplicabile nici alte interdicţii sau decăderi, deci nici nu poate fi socotit recidivist luîndu-se în considerare această condamnare). Există şi limite ale amnistiei, care vizează amenda deja plătită, măsurile de siguranţă şi drepturile persoanei vătămate – acestea nu pot fi afectate, indiferent de momentul la care intervine amnistia.

Istoria amnistiei este tumultuoasă: iniţial ca atribut al suveranului, ea a fost prevăzută în Constituţia din 1866, dar „uitată” în cea din 1938, cu toate că a fost aplicată în perioada imediat următoare. Amnistia a fost folosită la scară largă atît de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (pentru infracţiuni politice), cît şi de Regele Carol I (pentru mai multe categorii de infracţiuni) şi mai ales de regii Ferdinand I şi Carol al II-lea. Începînd din anii ’50, au existat multiple legi ori decrete de amnistie, uneori fiind folosită împreună cu graţierea. După Revoluţie, un prim decret-lege din 4 ianuarie 1990 viza amnistia tuturor infracţiunilor politice comise după 30 decembrie 1947 şi pînă la 22 decembrie 1989, precum şi a celor pedepsite cu închisoarea de pînă la 3 ani sau amenda. Alte propuneri au fost ulterior respinse de Senat sau Camera Deputaţilor.

Fără îndoială, cele mai multe discuţii în ultimii ani le-a suscitat graţierea. Veritabilă iertare („venia est poenae meritae remissio”, spunea Seneca), poate chiar mai mult dezbătută decît amnistia, graţierea a fost legată în primul rînd de regalitate, Napoleon însuşi afirmînd că este „unul dintre cele mai frumoase şi mai nobile atribuţiuni ale suveranităţii”. Mai tîrziu, marele nostru profesor Ioan Tanoviceanu a răspuns acestei afirmaţii arătînd că „părerea noastră este că cea mai frumoasă misiune a Suveranului şi a judecătorului este nu ertarea, provătoarea infracţiunilor, ci dreptatea, adică apărarea societăţii prin infligerea de suferinţe celor răi”. Graţierea era văzută ca o rămăşiţă al vechiului drept de viaţă şi de moarte al capului statului, care nu trebuia să-şi mai găsească justificarea în secolul XX, cînd suveranul nu ar trebui să se mai amestece în realizarea justiţiei penale; în plus, graţierea nu îşi are locul în ţările unde pedepsele sînt oricum mici, cum era situaţia înainte de Primul Război Mondial în spaţiul românesc.

Dincolo de dezbaterile doctrinare, graţierea este, şi ea, prevăzută de majoritatea legislaţiilor penale. În Codul Penal român, ea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Spre deosebire de amnistie, graţierea produce efecte doar după condamnare şi poate fi colectivă (acordată doar de Parlament prin lege organică) sau individuală (acordată de preşedintele României). Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, măsurilor de siguranţă şi drepturilor persoanei vătămate. Tot spre deosebire de situaţia amnistiei, pedeapsa pentru care s-a dispus graţierea poate constitui un prim temei al recidivei.

Folosită, de asemenea, pe scară largă de regimul comunist, graţierea a însoţit de multe ori amnistia; de asemenea, prin acelaşi decret-lege din 4 ianuarie 1990 au fost graţiate şi pedepsele cu închisoarea de pînă la 3 ani sau amenda. Două alte legi de graţiere au fost adoptate în 1995 şi, respectiv, 2002, ambele incluzînd o serie de excluderi în ceea ce priveşte recidiviştii şi o serie de infracţiuni grave. Unele graţieri individuale au fost acordate, aşa cum se ştie, de preşedinţii precedenţi ai României.

Două mere ale discordiei în materie de graţiere au apărut în ultimii ani: primul, un proiect de lege privind graţierea pedepselor cu închisoarea de pînă la 5 ani, a fost în cele din urmă respins în august 2019. Al doilea, care se referea la revizuirea Constituţiei pentru a include interdicţia preşedintelui de a acorda graţierea pentru infracţiuni de corupţie, precum şi imposibilitatea acordării graţierii colective pentru astfel de fapte, a fost oprit de Curtea Constituţională cu o lună înainte, cu motivarea că o atare situaţie ar încălca principiul egalităţii, ceea ce „duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucît neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetăţenilor este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă. Aceşti cetăţeni ar deveni discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalităţii. De aceea, din perspectiva principiului egalităţii nu există nici o justificare obiectivă şi raţională pentru care măsurile de amnistie/graţiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetăţenii săi, în funcţie de natura infracţiunilor săvîrşite”. De asemenea, o asemenea revizuire ar afecta drepturile şi libertăţile fundamentale deja prevăzute de Constituţie şi ar limita în mod nejustificat prerogativele puterii publice.

În acest context al mărului discordiei, se cuvine a face o menţiune şi despre recursul compensatoriu, doar pentru a sublinia că acesta nu reprezintă o formă de iertare din partea statului, ci, aşa cum îi spune numele, o modalitate de a compensa o perioadă petrecută de deţinuţi în condiţii care nu sînt conforme cu reglementările naţionale şi internaţionale în materie.

În fine, deşi nu sînt forme de iertare, amintim aici alte modalităţi prin care statul se arată mai blînd faţă de cei care au comis infracţiuni: renunţarea la urmărirea penală în cazul în care nu există interes public pentru aceasta (în general, în cazul faptelor de foarte mică gravitate), posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei ori recunoaşterea vinovăţiei în faţa instanţei, care atrag pedepse în limite mai mici, precum şi posibilitatea, pentru instanţă, de a renunţa la aplicarea pedepsei ori de a amîna aplicarea pedepsei.

2. Iertarea privată

Mai puţin „spectaculoasă” decît iertarea publică, posibilitatea victimei de a ierta făptuitorul înainte sau în cursul procesului penal merită totuşi cîteva cuvinte.

Astfel, pentru infracţiunile care se urmăresc numai la plîngerea prealabilă a victimei (de exemplu, lovire, vătămare corporală din culpă, ameninţare, viol în varianta tip, violarea de domiciliu, unele furturi, unele forme de distrugere etc.), victima poate alege să nu depună o astfel de plîngere sau, dacă a depus-o, o poate retrage oricînd pînă la pronunţarea hotărîrii definitive.

În alte situaţii, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, victima se poate împăca cu făptuitorul, dacă legea prevede în mod expres această posibilitate (de exemplu, la înşelăciune, unele forme de furt). Două modificări recente ale Codului Penal au vizat împăcarea: prima, de la începutul lunii noiembrie 2020, a eliminat posibilitatea ca victima violenţei în familie să se împace cu făptuitorul. A fost, de asemenea, eliminată şi opţiunea victimei de a se împăca în cazul vătămării corporale din culpă comise de un membru de familie dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu. Cea de-a doua modificare, de la sfîrşitul lunii noiembrie 2020, a eliminat posibilitatea împăcării pentru infracţiunea de furt calificat. Asemenea modificări, deşi la o primă vedere binevenite, au fost considerate de doctrina penală ca fiind justificate doar de raţiuni populiste, iar nu de argumente obiective, ştiinţifice, ceea ce apropie reglementarea în materia iertării private de cea a iertării publice, de multe ori victima intereselor politice.

Andra-Roxana Trandafir este prodecan și lector universitar doctor la Facultatea de Drept, Universitatea din București, unde predă criminologie și drept penal.

Foto: wikimedia commons