Identitatea de grup " de la alternativă la unica şansă - interviu cu Radu MĂLUREANU, sociolog " </i>

Dincolo de apartenenţa şi simbolurile comune, se formează un gen de loialitate faţă de modelele din acel grup. După mine, acesta ar fi cel mai important mecanism psihologic de aderare la un grup, la o subcultură: un model împărtăşit. Sigur, există motivaţii personale pentru fiecare dintre cei care aspiră să fie membri, dar pînă la urmă fidelitatea faţă de un gen de muzică, un stil de viaţă, cred că ţine de relaţiile interpersonale şi de dorinţa de a fi aproape de o persoană, de un model, de cineva dezirabil de acolo. Subcultura nu presupune marginalitate Valorile unui astfel de grup sînt definite întotdeauna în opoziţie cu ale majorităţii? Nu neapărat. Subcultura nu presupune obligatoriu marginalitate. Dacă vorbim de grupuri de tineri, de adolescenţi, există adesea şi un element de rebeliune, dar asta nu transformă un grup, automat, într-unul marginal. Această dorinţă de a aparţine unui grup, de a-ţi marca într-un fel sau altul o identitate de grup ţine de o anumită vîrstă? Da, e mai greu de imaginat că o persoană la 50 de ani ar vrea să facă parte dintr-un grup care să se deosebească de majoritate. Dar depinde într-o mare măsură şi de experienţa personală, de gusturi, de familie. Există grupuri marginale în care nu pot intra orice tineri, ci unii care vin dintr-un anumit mediu social, în funcţie de ce resurse deţin familiile lor, de ce contacte personale sau reţele de cunoştinţe au, unde interacţionează social. Într-o şcoală unde " să zicem " profesorii nu-şi dau silinţa pentru elevii lor este mai probabil ca aceştia să formeze grupuri deviante, decît într-o şcoală unde disciplina este altfel definită. Observaţi vreo diferenţă între felul în care se manifestă aceste grupuri în România şi în Occident? Ca dinamică şi reguli generale de psihologie socială a grupului nu sînt diferenţe. Probabil cele de aici au un element specific local, în măsura în care aşa se manifestă peste tot, îmi imaginez că şi în Budapesta grupurile urbane de acest tip prezintă unele particularităţi faţă de cele de la Viena sau Bruxelles. Dacă sînt diferenţe, ele ţin de specificul populaţiei din România, nu pentru că am avea noi ceva special. Există riscuri ca astfel de grupuri să fie folosite din punct de vedere politic? Întotdeauna. Dacă ne referim la grupuri care pot fi considerate marginale, pornesc de la premisa că sînt grupuri cu resurse financiare scăzute şi, în consecinţă, vulnerabile la orice tip de mesaj demagogic. Pentru că există şi grupuri care dispun de resurse financiare, şi fenomenele de tip Dorobanţi " copiii de bani gata " formează subgrupuri în cadrul tineretului bucureştean, şi aceia au un stil de viaţă aparte, un stil de consum specific etc. Dar şi ei sînt vulnerabili în faţa unor mesaje politce. Însă dacă aş fi politician, n-aş încerca prea mult să-i atrag, fiindcă este puţin probabil ca ei să fie şi genul de cetăţeni care să se ducă la vot, miza ar fi prea mică şi prea multe resurse ar fi de investit într-o campanie de atragere a unor astfel de subgrupuri. Dar, cu toate acestea, ei rămîn vulnerabili în faţa mesajelor politice demagogice, poate într-o măsură mai mare decît cei "nealiniaţi" la astfel de subculturi. Există perioade istorice mai vulnerabile la apariţia unor astfel de mişcări? Depinde şi de geografia locului. Nu ştim mai nimic despre ce se întîmplă în Indonezia sau India. În Europa au fost perioade cînd s-au format anumite mişcări de emancipare culturală, etnică etc., iar unele au pornit de la astfel de grupuri minoritare care pînă la urmă au coagulat mişcări importante. Fenomenul globalizării subculturilor se va extinde în continuare? Depinde de conservatorismul fiecărei societăţi în parte. România nu este o ţară izolată şi aspiră la tot ce este dezirabil ca structură europeană, occidentală. Şi la noi, aproape fiecare metrou are desenat un graffiti sau o încercare de graffiti. E clar că aceste obiceiuri au pătruns prin globalizare şi comunicare internaţională. Dar e mai greu de imaginat că va apărea prea curînd o grupare feministă în Iran sau de cultură şi de activism civic în Coreea de Nord sau în alte ţări unde se manifestă un deficit de democraţie. Dar în spaţiul european, da, fenomenul se extinde de la o ţară la alta. În apărarea hip-hopper-ilor În privinţa curentului hip-hop, de exemplu, este uluitor ce repede şi natural a fost împrumutat la noi de către tinerii din cartierele periferice ale oraşelor importante. Asta înseamnă că există şi nişte condiţii sociale asemănătoare cu cele de acolo. Dacă era ceva complet străin, ar fi fost respins. Da, condiţii sociale asemănătoare: mediu urban, sărăcie, industrializare accelerată " nu numai comunismul s-a remarcat prin industrializare forţată. SUA ar fi un bun exemplu, fosta centură de rugină şi cărbune, nord-estul Statelor Unite, toate acele oraşe au avut astfel de zone urbane sărace. Evident, cultura hip-hop nu putea apărea într-un orăşel burghez de pe Valea Loarei, ci în zona săracă a unei metropole. Există neapărat un potenţial mai ridicat, în cazul acestor grupuri, să se manifeste violent, în comparaţie cu restul societăţii? Nu. Omul are nişte constante în orice circumstanţe: chiar dacă sîntem agresivi, avem şi un instinct de apărare în faţa agresivităţii. Nu există nici un deziderat universal de a fi violent, ci doar în măsura în care o cer condiţiile exterioare. O cultură a violenţei se poate naşte numai în context psiho-social violent. Valorile lor nu se definesc neapărat violent, e vorba mai degrabă de o valorizare, în anumite cazuri, a expresiei violente. Cel puţin formaţiile cunoscute de hip-hop din România nu atacă "societatea" în ansamblu, ci politicienii sau agresivitatea organismelor de control, gen poliţie, parvenitismul. Sigur, se poate pune întrebarea dacă nu sînt cumva lupi moralişti, dar asta e deja altă discuţie. Pot să amintesc, de exemplu, o expoziţie de artă contemporană din Varşovia, foarte apreciată de intelectuali, de oamenii de cultură, în care artistul s-a filmat fiind sodomizat de dobermanul lui (erau efecte speciale, nu ceva real, dar oricum…). Toată lumea aplauda pentru că era vorba de un artist contemporan. Cred că era ceva mai agresiv decît toate versurile hip-hopper-ilor noştri. Oricum, există alte genuri de muzică mult mai vulgare prin mesaj, deşi nu folosesc cuvinte cu puncte-puncte şi steluţe. Vorbesc de genul "să moară duşmanii mei / că am faimă, bani, femei". Chiar i-aş apăra pe hip-hopper-i, din acest punct de vedere. Stiluri muzicale şi preferinţe comune De ce mai ales stilurile muzicale au forţa să coaguleze în jurul lor subculturi? Fiindcă muzica este accesibilă şi poate transmite uşor un mesaj. Mai ales în cazul adolescenţilor, care ascultă muzică mult mai des decît adulţii. Iar fiind atît de accesibilă, e uşor să fie împărtăşită de cît mai mulţi, şi astfel se formează grupuri, în funcţie de preferinţele comune. E un proces natural. E mai greu de imaginat că se poate forma un astfel de grup în jurul unui film sau al unui scriitor. Muzica e mai la îndemînă, cel puţin din punctul de vedere al comunicării în masă. Formarea unor astfel de grupuri este simptomul unui eşec la nivel social? Nu, e ceva natural. Însă ce se întîmplă cu ei, ce resurse au la îndemînă pentru creativitatea proprie, pentru o viaţă normală şi frumoasă ar putea reprezenta un eşec la nivel naţional, fiindcă România " e limpede " are o problemă în privinţa educaţiei. Poate fi considerat un eşec, vorbind din nou de cazul României, cînd apartenenţa la un grup devine, dintr-o simplă alternativă, unica şansă. Dar altminteri, cîtă vreme reprezintă doar o alternativă, cît timp nu este singurul lucru din viaţa unui tînăr, formarea şi existenţa acestor grupuri cred că ar trebui chiar încurajate. Dacă şi familia este funcţională, şi şcoala, şi oraşul (un tînăr are unde să se plimbe, să se ducă la un spectacol etc.), iar viaţa lui nu se desfăşoară în întregime într-un context restrîns, identitatea de grup nu reprezintă o problemă. a consemnat Mădălina ŞCHIOPU