Îceputul scurtei perioade socialiste a Americii

Imediat după Convenţia Partidului Republican, John McCain avea şanse bune să devină următorul preşedinte american. După ce bursa a început să scadă zilnic, întreprinderile financiare au dat faliment sau au fost parţial naţionalizate, şi diversele ramuri şi instituţii ale guvernului s-au încurcat unele pe altele încercînd să dea de cap crizei economice, Barack Obama pare mai aproape ca niciodată de Casa Albă. E ironic că democraţii beneficiază politic de pe urma crizei. Votanţii sancţionează administraţia republicană pentru un răspuns perceput ca haotic, inconsecvent şi recompensînd exact pe cei responsabili pentru dificultăţile economice. Cum nimeni nu ştie dacă democraţii ar fi găsit mijloace diferite de a gestiona criza, şi cum democraţii nu se grăbesc să dea detalii, pedepsirea electorală a oponenţilor e poate nedreaptă. Un motiv mult mai bun pentru a-i blama pe republicani e lentoarea cu care au răspuns primelor semne ale crizei. Indiciile că preţurile pe piaţa imobiliară se vor prăbuşi au apărut încă din vara anului trecut; lipsa de acţiune a guvernului atunci, reglementarea laxă a pieţei titlurilor ipotecare şi anticiparea unui bailout au dus la asumarea unor riscuri prea mari, exacerbînd magnitudinea crizei. Însă seminţele crizei au fost semănate mai de mult, în mare parte de democraţi. Ei s-au opus ani de zile reglementării instituţiilor care manipulează titlurile ipotecare, Freddie Mac şi Fannie Mae, iar republicanii - deşi în majoritate, atunci - nu au reuşit să treacă peste opoziţia lor. Există o discrepanţă între albi, care sînt în cea mai mare parte proprietari de case, şi negri şi hispanici - mai mult chiriaşi. Administraţia Clinton a interpretat această discrepanţă ca rezultatul discriminării practicate de către creditori şi i-a ameninţat cu investigaţii agresive ale Guvernului federal. Presiunea guvernului a dus la o relaxare a standardelor de prudenţă bancară pentru toţi, minoritari şi majoritari, şi la acordarea unor credite ipotecare dubioase. Una dintre cele mai serioase consecinţe ale crizei economice e că va duce cel mai probabil la aplicarea unor idei economice idioate. Nimic nou. Pentru cei interesaţi de modul în care ignoranţa economică a adîncit criza din 1929 într-o mare depresie, cartea lui Amity Shales - The Forgotten Man - e o lectură obligatorie. De exemplu, administraţia lui Roosevelt a concluzionat că fermierii nu au bani pentru că produsele agricole sînt prea ieftine. Soluţia propusă a fost simplă: distrugerea a jumătate din producţia agricolă. E evident că, dacă fermierii au mai puţine bunuri, preţul acestora va creşte şi astfel ei vor fi mai bogaţi. Guvernul a aplicat astfel ideea contraintuitivă de a crea bogăţie prin a o distruge, cu consecinţe uşor de anticipat. E drept că economiştii nu au o idee prea clară despre cum să gestioneze criza actuală. Casey Mulligan de la Universitatea din Chicago susţine că preţul de 700 de miliarde de dolari e prea mare pentru ceea ce pare a fi, în cel mai bun caz, o reducere a şomajului de 0,2 procente. Soluţia lui ar fi ca băncile să fie lăsate să falimenteze - importanţa băncilor în finanţarea economiei a scăzut masiv de la marea criză din 1929. Majoritatea economiştilor însă sînt mai aproape de opinia exprimată de Gary Becker: un bailout e necesar acum, dar pe viitor, într-un triumf al speranţei asupra experienţei, asemenea salvări sînt absolut de evitat. Majoritatea politicienilor - printre care şi Barack Obama - vor să pedepsească pe cei care aparent au generat criza şi să taxeze corporaţiile. Margaret Thatcher spunea că societatea nu există, doar indivizii. În mod similar, din punct de vedere fiscal, corporaţiile nu există. Adevăraţii plătitori de taxe sînt acţionarii corporaţiilor, angajaţii, furnizorii şi clienţii lor, fiecare plătind o parte care e determinată strict de elasticitatea cererii şi ofertei de bunuri şi factori de producţie, şi nu de dorinţele politicienilor. Dezbaterea publică despre care parte a pieţei să fie taxată e de cele mai multe ori egală cu dilema despre din care parte a găleţii să iei apă. Creşterea taxelor de orice fel sau eliminarea scăderii taxelor lui Bush în plină recesiune e văzută ca o idee periculoasă de majoritatea macroeconomiştilor care au semnat de curînd o scrisoare, atenţionîndu-l pe Barack Obama că fie şi numai promisiunea de taxe mai mari în viitor va avea consecinţe negative în prezent. Lipsa de reglementare a sectorului financiar e blamată de majoritatea populaţiei pentru declanşarea crizei şi, prin urmare, mulţi politicieni - printre care şi John McCain - propun creşterea reglementărilor în economie. Dacă firmele tot ştiu că statul le va salva de la faliment în vremuri grele, atunci probabil reglementarea activităţii lor e cea mai bună soluţie. Dar asta nu înseamnă că de-reglementarea în restul domeniilor - măsură care a dus la preţuri mai mici şi produse mai bune în telecomunicaţii, călătorii aeriene sau energie - trebuie aruncată la gunoi. O altă consecinţă periculoasă a crizei e alunecarea electoratului american spre stînga. Atît Barack Obama cît şi John McCain sînt mult mai la stînga decît votantul mediu din partidele care i-au nominalizat şi mai la stînga decît candidaţii la preşedinţie de acum patru ani. Nici unul, nici altul nu ar fi fost nominalizat în 2004, cînd în domeniul economic republicanii erau adepţii fermi ai pieţelor libere şi democraţii erau departe de a propune măsuri redistributive şi dirijiste. Barack Obama propune fără prea multe menajamente un program radical de redistribuire a averii, deghizat sub numele popular de scădere a taxelor. Cum 40% dintre americani nu plătesc taxe nete, nu prea ai teoretic cum să le scazi taxele mai mult de zero, dar exact asta propune Obama. Ca să fie clar ce vreau să spun, dau un exemplu simplificat: X ar trebui să plătească 20$ taxe. Guvernul însă nu vrea ca cei săraci să plătească o parte prea mare a venitului lor pe taxe. Aşa că guvernul dă un credit fiscal, zicînd că primii 10 dolari nu trebuie plătiţi. Aşa că X plăteşte în fapt doar 10$. Să spunem acum că Y cîştigă mai puţin şi ar trebui să plătească doar 10$ taxe, dar cum guvernul a dat acel "tax credit" de 10$, în fapt Y nu mai plăteşte nimic. Cînd Obama "scade taxele", Y nu ar avea cum să fie afectat pentru că nu plătea nimic de la bun început, şi aşa a fost politica fiscală pînă la Obama (săracii nu plătesc taxe). Însă Obama vrea să scadă taxele pentru oamenii care oricum nu plătesc nimic, deci de la zero la cifre negative. Asta înseamnă efectiv să le trimită un cec acasă. Y ar fi trebuit să plăteacă 10$ şi avea un credit tot de 10$. Obama îi oferă acum un credit de 20$. Înainte, el nu plătea nimic în taxe. După Obama, nu plăteşte nimic în taxe şi primeşte 10$ de la guvern. Aceasta înseamnă de fapt că cei care nu plătesc taxe vor primi în mod direct subvenţii de la cei care plătesc. Probabil că rom