"Huliganii nu sînt din galerie"

interviu cu Mihnea IONESCU, membru al galeriei Dinamo Pentru început, spune-ne cîte ceva despre tine. Am 33 de ani şi sînt profesor de geografie, de opt ani, la un liceu bucureştean. În timpul liber mă mai ocup şi cu afaceri imobiliare, dar timpul dedicat echipei Dinamo este destul de mare. Ţin cu Dinamo din '79, de la un meci în care am văzut suporteri dinamovişti foarte trişti: Dinamo luase bătaie acasă de la Argeş cu 3-4. N-am înţeles mare lucru din acel meci, dar ulterior, în perioada '82-'84, cînd Dinamo a avut acele participări glorioase în cupele europene, pasiunea mea a crescut. Cine e şeful galeriei şi ce rol ocupi tu? După ce Cătălin Hîldan a murit, ne-am reunit pe stadion şi membrii marcanţi ai galeriei l-au ales şef pe Elias, 33 de ani, un suporter vechi şi o persoană foarte devotată echipei Dinamo. În galerie există un comitet de conducere şi de coordonare, iar eu coordonez activitatea galeriei şi sînt şi un formator de opinie. Nu sînt 10 inşi mai vechi decît mine. Galeria unei echipe e dificil de coordonat, pentru că aici vin oameni din diverse categorii sociale şi toată această masă de oameni trebuie să subscrie unui proiect comun, acela de a încuraja, în diverse forme, echipa. Ce înseamnă "membrii marcanţi ai galeriei"? Elita galeriei: oamenii care merg în deplasări şi care se adună în diverse puncte secrete ale oraşului pentru realizarea coregrafiilor, acel spectacol ce prefaţează un meci important sau un derby. Din cîte ştiu, galeria lui Dinamo e împărţită în două; cum aşa? Da, există galeria din Peluza "Cătălin Hîldan" şi o galerie mai restrînsă, în Peluza Sud, care are unele divergenţe de opinie cu noi, dar cu care, în situaţii critice, cum ar fi, de pildă, o deplasare grea într-un oraş ostil sau realizarea unor momente mai speciale, ca retragerea lui Florentin Petre, conlucrăm fără probleme. Ei au susţinut că sîntem aserviţi conducerii din cauză că nu strigăm împotrivă suficient de mult atunci cînd echipa joacă prost. Are galeria voastră personalitate juridică? Da, sîntem o asociaţie non-profit înregistrată juridic: Societatea Suporterilor Dinamovişti, adică SS Dinamo. Primim contribuţii de la sponsori dinamovişti, cum ar fi vopsele, pensule sau material textil pentru coregrafii, restul facem noi din pasiune. Cum se lucrează o coregrafie? În şedinţele săptămînale care se ţin la Terasa "Red Dogs" din faţa stadionului, se întîlnesc cele 8-9 brigăzi care compun galeria, fiecare vine cu propuneri, se votează, apoi se trece la realizarea propriu-zisă a coregrafiei. În primul rînd, există paznicii care păzesc zona, de obicei un perimetru dintr-un parc sau un teren de fotbal. Se lucrează, cel mai adesea, noaptea, pentru ca totul să fie cît mai secret. Apoi sînt cei care ştiu că deseneze frumos şi muncitorii cu capul, cei care realizează, efectiv, coregrafia. Care e cea mai reuşită scandare inventată de voi? "Cîine pînă la moarte!" e creată de către suporterii lui Dinamo şi descrie exact starea de spirit a unui dinamovist. A devenit atît de populară încît expresia "pînă la moarte" au preluat-o şi alţii. Ce sacrificii faci pentru Dinamo? Pentru noi, Dinamo e un modus vivendi, un mod de a te exprima liber despre un spaţiu din inima ta. Asta se răsfrînge, în primul rînd, asupra timpului. Ca orice dragoste dusă la extrem. De pildă, sînt în stare să las nunta fratelui meu sau să plec de la serviciu doar ca să văd un mare meci al lui Dinamo. Dragostea e prea mare! Atunci cînd echipa nu joacă bine, ne întîlnim cu toţii să discutăm ce e de făcut, petrecem mult timp şi în deplasări: Timişoara, Piatra Neamţ, Satu Mare... Avem familii şi avem şi un grup de prieteni dinamovişti cu care ne avem ca fraţii. Şi ei tot o familie sînt. Toată familia mea e dinamovistă, aşa că nu se pune problema că-mi "trădez" familia pentru Dinamo. Este pasiunea pentru Dinamo un criteriu după care îţi faci prieteni sau iubite? Nu e un criteriu, dar nici nu am prieteni foarte buni stelişti, doar un singur rapidist. De obicei, fetele nu sînt atît de fanatice, însă nu m-aş combina niciodată cu una din galeria Stelei; aş considera-o loser-iţă. Ura faţă de Steaua e foarte mare. Faptul că pe timpul lui Ceauşescu, şi Steaua, şi Dinamo erau considerate echipele nomenclaturii, dar, cu toate astea, Steaua era cea care cîştiga an de an campionatul, asta ne-a creat un mare sentiment de frustrare transformat, cu timpul, în ură. Poate că Steaua era mai bună, iar performanţele externe pot îndreptăţi o asemenea opinie, dar derby-urile cu Dinamo le cîştiga numai cu ajutorul arbitrajelor. Există imagini video ca dovezi incontestabile: 3 iunie 1988, Steaua-Dinamo 3 - 3. Dinamo dă gol, tuşierul semnalizează ofside, Steaua repune mingea în joc şi, în timp ce toată echipa lui Dinamo reclamă la arbitru anularea golului, steliştii obţin un penalti şi înscriu. Pe timpul lui Ceauşescu, Steaua ar fi trebuit să aibă pe piept sponsorul NIVEA: adică Nicolaie, Ilie, Valentin, Elena şi arbitrii. E victoria importantă cu orice preţ? În general, cu fotbal frumos, iar în meciurile împotriva Stelei, cu orice preţ. Ce publicaţie de sport preferi? Gazeta sporturilor, pentru că e informată şi e scrisă de oameni care văd mai bine fenomenul, îşi argumentează mai bine opiniile şi, astfel, au dreptul să fie formatori de opinie. Pentru că în momentul în care citeşti un ziar nu parcurgi doar rezultatele, te apleci şi asupra comentariului. Cei de la Gazetă... sînt buni meseriaşi, deşi există derapaje şi la ei, aşa cum a fost episodul violent de la Constanţa dintre jandarmi şi "huligani"... Doar nu vrei să spui că malacii ăia tatuaţi şi raşi în cap erau suporteri candizi? Huligani sînt peste tot. Dar eu aş sugera Jandarmeriei să citească Psihologia maselor să vadă că, oricît s-ar strădui, nu au cum face o selecţie, de fapt nu au dreptul să facă această selecţie, pentru că pur şi simplu nu pot interzice unui suporter să ia loc la tribuna unde a plătit biletul. Huliganii sînt cei care nu doresc să se asocieze unei grupări de susţinere a echipei, huliganii sînt free-lancer-i, ei nu fac coregrafii, merg în deplasări pe cont propriu, nu subscriu curentului de opinie din galerie... Noi, cei de la galerie, nu avem nimic de-a face cu huliganii şi nu ne propunem violenţa. Şi galeria nu e violentă niciodată? Violenţa se datorează unor tensiuni de moment, violenţa naşte violenţă şi, dacă un jandarm te interpelează nepotrivit, gata scandalul. E important de menţionat că galeriile se confruntă aproape exclusiv în afara stadionului, pentru că pe stadion se află un număr mare de forţe de ordine, există şi sistemul de supraveghere cu camere video... Dar urmăriri pe străzi şi bătăi cu suporterii adverşi se întîmplau şi pe timpul lui Ceauşescu. Ce apreciezi/dispreţuieşti la celelalte galerii din Bucureşti? Am dori să avem un număr aşa mare de suporteri ca Steaua. Sondajele arată că în ţară sînt 5 milioane de "oiţe", dar, în mod frecvent, la meciurile Stelei nu vin decît 2.000. Steliştii sînt mulţi, dar dinamoviştii sînt pătimaşi. Cea mai ridicată medie de vîrstă a suporterilor e la Rapid. Şi la Dinamo vin puţini din urmă, iar asta în timp ce la Steaua e copilărie: "un indecent procentaj din copii pînă la 10 ani ţin cu Steaua", aşa a fost comentat sondajul. În plus, la Steaua sînt o grămadă de ţărani, puţin educaţi, cu spirit de turmă şi care nu ştiu să se îmbrace. La rapidişti apreciem faptul că ei cîntă şi cînd echipa e condusă cu 3-0 - noi la contraperformanţe nici nu mai venim la stadion -, dar la ei e multă ţigănie, iar jucătorii pleacă după meci în restaurante unde se cîntă manele. Şi Steaua, şi Rapid sînt, de fapt, echipe de periferie; la Dinamo e un fel de cosmopolitism. La noi în galerie sau în autocarul cu care facem deplasările n-o să auziţi niciodată cîntîndu-se manele. Din păcate, jucătorii dinamovişti au devenit şi ei manelişti de cîţiva ani. Ce spun despre voi galeriile adverse? Şi rapidiştii, şi steliştii ne apreciază pentru coregrafii, dar ne persiflează că sîntem puţini la număr. În ţară sîntem percepuţi ca nişte oameni violenţi. Ştii ce e rasismul? Ştiu ce e rasismul. Noi le strigăm rapidiştilor "La ţigani, muie la ţigani!", dar chiar ei au scandat "După 32 de ani, Cupa este la ţigani!". Sigur că ţigani sînt şi la Steaua, şi la Dinamo, dar aici e vorba de cei care compun marea masă a suporterilor. "Dacă păstorul turmei e o cioară şi voi sînteţi ciori", le spunem noi rapidiştilor. Cum celebraţi victoriile? Ce faceţi la înfrîngeri? Marile victorii se sărbătoresc la Terasa "Red Dogs". Steaua se strînge la Piaţa Universităţii, noi cînd am luat campionatul ne-am strîns la Stadionul Steaua şi le-am cîntat: "Cea mai mare bucurie a noastră este tristeţea voastră". La înfrîngere? Şi la înfrîngere tot pe terasă bem. Şi victoriile, şi înfrîngerile, tot împreună pe terasa clubului! E un model preluat de la cluburile importante de afară, care toate au un pub în faţa stadionului. Ce le spui celor care văd în galerie o masă de oameni needucaţi, cu multe frustrări, pentru care înjurătura şi violenţa sînt singurele forme de exprimare? Le-aş spune să-l citească pe Gustave Le Bon. Vor vedea acolo că oamenii au nevoie de idoli, au nevoie să aparţină unui grup şi, prin natura lucrurilor, fotbalul e un fenomen acaparator unde situaţia mai şi scapă de sub control. Problema cea mai mare este însă vidul de comunicare dintre galerie, Liga Profesionistă de Fotbal şi Jandarmerie. Trebuie să existe o negociere între noi şi cei care ne interzic prin lege anumite lucruri. Ne-au interzis efectele pirotehnice, uneori şi steagurile, nu mai avem voie să ne ridicăm în timpul meciului, unii dintre noi sînt chemaţi la secţia de poliţie în ziua meciului... Nu cu astfel de interdicţii se rezolvă problema violenţei pe stadioane. În primul rînd trebuie ca şcoala să ridice nivelul de civilizaţie al oamenilor. Comunismul ne-a dezumanizat, capitalismul ne-a sălbătăcit. Din păcate, astăzi tot mai puţini fac şcoală şi asta nu e vina galeriei.