Horia Bernea, mare iubitor de Tescani
Cînd am început să scriu, mă gîndeam să numesc această înșiruire de gînduri și amintiri „20 de ani fără Horia Bernea”. Suna trist. Au trecut, iată, 20 de ani de cînd peisajul Tescanilor își trăiește frumusețea și vraja nepereche fără privirea căutătoare a lui Horia Bernea.
A fost, cu siguranță, cea mai vibrantă prezență în spațiul Tescanilor. Cînd cobora din mașină, umplea curtea conacului cu vocea sa tunătoare, ușor răgușită, și ne umplea nouă, celor care îl asteptam, sufletele de bucuria de a fi din nou cu noi. Venea des la Tescani, uneori și de mai multe ori în același an, în drumurile sale moldovene către mănăstiri. În vara anului 2000, în cadrul unui proiect anual numit „Permanențe”, și-a adunat prieteni pictori, muzicieni, filozofi. A fost grozav că s-a întîmplat, pentru că, în iarna aceluiași an, a urmat plecarea, atît de dureroasă. Și atunci, ca de fiecare dată, zilele însemnau lucru, iar serile, prilejuri de aduceri aminte, polemici, mese îmbelșugate și gustoase, stropite cu băuturi alese. Peste toate, trona prezența lui, de neegalat.
Noi, „truditorii” de la Tescani, am avut privilegiul de a cunoaște un Horia Bernea pe care nu știu cîți alții l-au cunoscut: trăind firescul stării de „acasă”, sentiment pe care-l trăiește orice oaspete care poposește aici. Ne întreceam în a-i face pe plac, fiecare cum putea, de la bucătăresele care îi făceau toate poftele, începînd cu dulceața și paharul cu apă rece de la ora 17, pînă la băieții din curte, căutînd fiecare să-i fie cu ceva de folos. Impunea respect, dar și un pic de teamă: teama de a nu-l supăra pe dom’ Bernea. Știa asta și îi plăcea, fără să o spună.
Am petrecut seri minunate, împreună cu Mihai Sârbulescu, prieten drag amîndurora, Horea Paștina, cel care a refuzat să mai vină aici din 2000, Doru Ulian, Teodor Rusu... Iubea jazz-ul, era știut. Cu el am vizionat, pentru prima dată, un film despre Billie Holiday pe care o iubeam și ascultam îndelung și am aflat despre Champion Jack Dupree pe care, în timp, l-am căutat, găsit și ascultat. Uneori, cînd serile se prelungeau mult în noapte, pleca spre cameră, vădit obosit și nemulțumit că pleacă. Noi rămîneam să continuăm discuțiile și să ne terminăm licorile. După ceva vreme, ușa sufrageriei era dată de perete și îi auzeam glasul autoritar care, cu ușoară candoare, ne întreba: „Ce se întîmplă aici?“. Îi plăcea să știe tot, nu neapărat din dorința de a controla, ci din curiozitate. Era un bun cunoscător al bucatelor și băuturilor. Avea un fel unic, migălos, de a-și pregăti, pe un tocător de lemn, brînzeturi și cîrnați de Pleșcoi pe care îi cumpăra, în drum spre noi, de la un țăran, întotdeauna același. După un astfel de ritual, într-o bună zi, a ieșit din sufragerie pentru cîteva minute, închizînd ușa în urmă. Doar că geamul era deschis și Mona Lisa, cățelușa din curte, a sărit în cameră, s-a înfruptat cu tot ce a găsit pe masă și a făcut drumul îndărăt. Cînd Horia Bernea s-a întors, și-a dat seama ce s-a întîmplat, dar nu s-a supărat. Iubea animalele.
După anul acela trist, al despărțirii, în serile reci de iarnă, ne întreceam în a ni-l aduce aminte. Îmi vin în minte două întîmplări ce-mi evocă starea de complicitate pe care o crease între noi. Într-o zi nu tocmai fericită pentru mine, dar fără să arăt asta, a venit și mi-a pus în brațe două caiete cu schițe și desene cu vechi sate românești. Le-am avut în grijă două zile și nu numai că mi-au luat răul, dar atunci a fost singura dată cînd m-a încercat dorința de a-mi însuși ceva ce nu-mi aparținea. M-am gîndit să rup o foaie, fără ca el să știe. N-am făcut-o. A doua întîmplare îmi trezește și acum emoție. Eram oarecum vecini, avînd camerele pe același hol. Într-o zi, din motive pe care sigur le stăpînea, pentru că nu făcea nimic întîmplător, și-a scos șevaletul în mijlocul holului și a început o „Coloană“. În drum spre camera mea, am fost martora începerii unei „Coloane“ din creația lui Horia Bernea. Lacrimile mi-au țîșnit, fără întîrziere. Și acum, vara, mi-l aduc aminte plimbîndu-se prin curtea interioară a conacului, într-un hanorac ușor, cu gluga trasă pe cap, bombănind, veșnic nemulțumit.
În atelierul în care lucra și care acum îi poartă numele sînt expuse cele opt lucrări pictate și donate la Tescani, dar și fotografia ce-a însoțit ultimele sale zile în această lume, în biserica Mavrogheni, de lîngă Muzeul Țăranului Român, creația sa fără cusur. Fotografia îl surprinde exact așa cum era: curios, nerăbdător, întrebător. A dăruit-o Tescanilor, după înmormîntare, draga de Irina Nicolau, gîndindu-se că ăsta e locul cel mai potrivit, pentru că Horia Bernea a trăit, iubit și pictat Tescanii cu sinceritate. Și locul acesta magic, atunci cînd e iubit cu sinceritate, iubește, la rîndu-i. Sînt mîndră să mă fi aflat printre oamenii îndrăgiți de Horia Bernea. Am pentru el admirație și prețuire, nemăsurate. Doar felul în care mi-am căutat cuvintele are măsură. Așa l-am cunoscut eu pe Horia Bernea. La Tescani.
Gabriela Ilaș este coordonator de proiecte culturale la Tescani.
Foto: Tescani (wikimedia commons)
