Hibriditate în peisajul ideatic global

În ce valori credem azi, în secolul XXI globalizat? În valorile universalizante ale unui Occident ce se globalizează? Sau credem în valori "glocalizate", hibridizate cu elemente locale în cadrul unui proces inevitabil de translare şi adaptare a valorilor cu circuit global la contexte culturale specifice? Teoreticienii postmoderni ai globalizării au insistat asupra procesului de hibridizare sau creolizare din cadrul interacţiunii global-local, proces în care globalul nu se impune uniformizant şi omogenizant. Viziunea lumii globale astfel proiectată, în care dihotomiile (centru-periferie, cultură dominantă-cultură subalternă) sînt progresiv deconstruite în favoarea eterogenităţii şi a pluralităţii, poate fi citită ca o instanţiere a dezideratelor şi conceptelor postmoderne, în speţă celebrarea pluralităţii diferenţelor, descentrarea puterii şi depăşirea opoziţiei între vest şi rest, etc. Focalizarea pe hibridizare vine să combată interpretări mai "reducţioniste", ce insistă pe "americanizarea" lumii. Arjun Appadurai, Ian Pieterse, Roland Robertson sau John Tomlinson se arată foarte critici faţă de teorii în cheie neo-marxistă ale imperialismului cultural sau de analize de tip "modernist", weberian, ca cea întreprinsă de George Ritzer privind McDonaldizarea lumii. Unul din obiectivele majore ale insistenţei asupra hibridităţii culturii globalizate este de a oferi "localului", subalternului, perifericului, posibilitatea de a reacţiona la asaltul globalului. "Localul" nu rămîne pasiv, nu este supus unui nou proces de colonizare culturală, cum e descris în teoriile imperialismului cultural. Localul reacţionează în mod creativ, lansînd el însuşi mişcări globale. Corelată cu acest obiectiv este redirecţionarea atenţiei gîndirii teoretice şi politice dinspre Occident, "vestul", înspre "restul" lumii, în principal spre Orient, şi evalurea acestuia în cadrul unor discursuri ce nu sînt "colonizante", "orientalizante", în accepţia dată de Said acestui termen. Teza hibridităţii este predicată pe ideea fluidităţii culturii globalizării. Nu numai imaginile difuzate de mass-media, dar şi ideile, valorile, ideologiile şi convingerile se constituie în fluxuri, în peisaje fluide (denumite scapes de Appadurai). Peisajul mediatic (mediascape) şi cel ideatic (ideoscape) se adaugă şi se intersectează cu fluxurile tehnologice (technoscape), economico-financiare (financescape) şi cu cele trasate de migraţia forţei de muncă (ethnoscape). Odată cu această fluidizare, cultura cu valorile şi convingerile, pe care le reproduce, îşi pierde soliditatea şi coerenţa de odinioară, nu mai oferă puncte de reper fixe, dar nici nu mai impune constrîngeri şi restricţii asupra procesului de modelare a identităţii culturale. Cultura în calitate de "peisaj ideatic" în combinaţie cu "peisajul mediatic" se vede restrînsă la funcţia de a oferi doar "resurse" culturale, componente ale bricolajului identitar pe care subiectul îl operează bucurîndu-se de multiplele opţiuni care-i stau acum la dispoziţie. Se amplifică maximal posibilitatea de a-ţi modela proteic identitatea făcînd abstracţie de principiile, prejudecăţile şi ritualurile comunităţii de care eşti legat prin proximitate fizică, cum ar fi comunitatea unui anume oraş sau a unui anume cartier, ba chiar de comunitatea locatarilor din blocul în care locuieşti. Accesînd pe Internet diferite reţele, interacţionezi cu şi participi activ în cadrul unor comunităţi aflate la mare distanţă şi structurate pe un set de valori şi norme complet diferit. De această posibilitate se bucură nu doar adolescenţii avizi de contacte în cyberspace, ci şi persoanele aflate în diaspora, cum ar fi "cei plecaţi la muncă în Vest" şi care pot astfel locui simultan două lumi culturale (din Vest şi de acasă). Idealul cultural şi valoric, care se desprinde pe fundalul acestei hibridităţi funciare a lumii globalizate, este cosmopolitismul transnaţional sau transcultural. Cosmopolitul contemporan îşi refuză programatic cantonarea într-un singur sistem de norme şi valori, negociind între mai multe culturi. Cosmopolitul globalizat nu ar fi - susţine filozoful italian Giacomo Maramao - doar elita occidentală cu vederi postmoderne, ci în special populaţia imigrantă venită din Est sau din Sud. În continuare Maramao insistă că nu populaţia afluentă din vestul globalizant şi hegemonic dovedeşte o adevărată înclinaţie spre cosmopolitism, ci mai degrabă imigranţii, precum românii ce muncesc în Italia, Spania sau America. Spre deosebire de aceştia, italienii, spaniolii sau americanii se aşteaptă ca toată lumea să înveţe limba lor, să adopte stilul lor de viaţă, să îmbrăţişeze valorile şi principiile lor şi rămîn astfel îngheţaţi în proiectul unei singure culturi şi închişi la posibilitatea unui dialog transcultural autentic. Maramao indică în mod indirect o tendinţă opusă hibridizării culturale care se manifestă în chiar centrul lumii globalizante. Dacă el identifică această tendinţă în mod paradoxal în rîndurile elitei politice occidentale, Zygmunt Bauman şi Milton Friedman o regăsesc în rîndurile populaţiei imigrante. Aceasta nu celebrează hibriditatea culturală, ci o resimte ca pe o povară de care s-ar dezbăra optînd ori pentru identitatea dominantă, cu care vrea să fie asimilată, ori pentru identitatea de origine, pe care o reconstruieşte, o reimaginează respingînd valorile culturii în care este nevoită să locuiască şi să muncească. Hibridizarea care are totuşi loc în mod inevitabil nu ar fi, prin urmare, în acelaşi timp şi deziderabilă. Se observă cum un nou trend de rigidizare şi de polarizare în direcţia unor valori şi principii monocrome se constituie pe fundalul fluidităţii şi hibridităţii peisajului ideatic globalizat. Se cuvine a menţiona, în acest sens, în primul rînd fundamentalismele de toate culorile ce au proliferat în ultima perioadă. Ele nu pot fi considerate a fi externe proceselor de globalizare, ci dimpotrivă sînt un produs al globalizării, o reacţie la dizlocările şi rupturile pe care aceasta le produce, inclusiv la hibridizarea pe care o promovează. Concomitent sînt reciclate noţiuni opuse poziţiei conceptuale cosmopolite, noţiuni cum ar fi naţiunea şi naţionalismul, care la un moment dat erau considerate a fi conservatoare şi nocive tocmai prin esenţialismul şi omogenitatea pe care le presupun. Dacă la mijlocul anilor '90, Appadurai considera că naţiunea e pe ducă, iar naţionalismul ce izbucnise în Europa de Est era asociat cu un tribalism primitiv, după septembrie 2001 în America se revine la necesitatea unei ideologii naţionaliste, e drept sub denumirea de "patriotism". În prezent, naţionalismul, contraofesiva localului împotriva structurilor şi a fluxurilor globale, se instaurează tot mai puternic şi în Europa: unul din motivele pentru care în Franţa s-a votat împotriva Constituţiei Europene a fost teama că o integrare sporită într-o structură supranaţională ar periclita suveranitatea naţională a Franţei. Dacă hibriditatea în relaţia local-global va fi tot mai tare circumscrisă sau contestată, cum vom percepe circularea şi propagarea valorilor din cadrul ideoscape-ului global? Cum va fi înţeleasă din perspectivă transnaţională, aplicabilitatea unor noţiuni-cheie precum libertate sau democraţie? Va fi oare abandonată contextualizarea acestor noţiuni şi valori în favoarea unei abordări omogenizante şi totalizante?