Heimatkunst

"Societatea nu e capabilă de reconciliere pentru simplul fapt că deja habar n-are şi nici nu o prea interesează cu ce ar fi cazul să se împace." Péter György S-a întîmplat nu de mult. Era iarnă, era frig, era la Cluj. Cel puţin Muzeul de Istorie era deschis. Ea a luat două bilete de intrare şi s-au urcat la etajul II al clădirii. Nu prea părea a fi muzeu: era o casă oarecare cu două etaje, cu curte închisă. De fapt, nici săli nu erau în muzeu, numai camere care se deschideau una din alta, în şir vreo zece. Nici un alt vizitator, numai ei şi un singur paznic, mereu în urma lor. Înaintaseră foarte încet, s-au oprit la fiecare inscripţie. Erau texte lungi, era bine că puteau sta în faţa lor liniştiţi, fără să fie forţaţi uşor să înainteze prin accesele de tuse ale paznicului. El povestea ceva, ca de obicei. Povestea cu glasul lui fin şi fără accente, cu glasul lui care o făcea pe ea să tremure şi să nu fie capabilă să înţeleagă nimic din poveştile lui. Numai ce se holba ea la inscripţiile acelea lungi, fie în limba română, fie în limba engleză, şi era cuprinsă de glasul lui. Inscripţiile măcar le înţelegea, şi româneşte, şi englezeşte - dar de ce dracu' nu se scrie acolo şi în limba maghiară, ce rost avea Gabriel Bethlen, par exemple, în toată povestea asta despre Transilvania? N-ar fi mare lucru - s-a gîndit ea, dar nu a zis nimic, n-a vrut să-l întrerupă. Oricum, ce ar putea el să răspundă. Totuşi ar fi bine să conversăm - se gîndea ea plină de glasul lui fascinant. Da, într-adevăr, şi aşa e bine, că-l aud pe el, simt mirosul, corpul, temperatura. Totdeauna vreau să înţeleg totul, asta-i problema mea - se gîndea ea. Ei bine, acum nu vreau. Vreau să fiu cuprinsă de iraţionalitatea pură din cap pînă-n picioare, vreau să-nghit potirul plin cu vîrf al neînţelesului - în situaţia dată, asta era singura ei ambiţie. Şi se oferea existenţei: de la Origini (reprezentată în exhibiţie printr-un dinozaur prăfuit bidimensional din blană sintetică de culoare turquoise, lipit pe peretele primei camere), pînă-n Apocatastaza din 1 decembrie 1918 din ultima cameră. N-a întrebat: şi apoi? Şi apoi ce s-o fi întîmplat? A intrat în toate camerele reprezentate de memoria instituţională a lui Barbă-Albastră din Cluj, şi era convinsă că acum este fericită. Asta şi-a băgat-o în cap: că acum e bine. Ontologia pură că sîntem aici şi sîntem împreună. Oricum, nimeni nu prea umblă pe acolo.