Harta
La invitația de a contribui la acest Dosar, primul gînd a fost că s-au aliniat lucrurile cum nu se putea mai bine. Că voi scrie textul din rezidența Cărturești, al cărei scop este să finalizez taman o carte despre o țară în care aș vrea să (mai) trăiesc – Vietnam. Dar socoteala din tîrg și alea-alea, iată cum se face că da, scriu din rezidența Cărturești, dintr-un loc absolut minunat și în compania altor doi colegi scriitori. Doar că visul umed, de vreo cîteva zile de cînd am ajuns, nu este despre cum ar fi să mai trăiesc în Vietnam, ci despre cum ar fi să trăiesc în România.
Aș putea foarte bine să încep cu cele două „concepte” la care orice antropolog are alergie: ar fi exotic și fascinant. După vreo douăzeci de ani prin alte părți, dintre care ultimii trei ani în Asia, România fix așa este. Am să încerc, însă, să nu mă repet cu descrieri despre reverse cultural shock, nici să cad în sindromul Răducioiu; dar n-am putut să nu remarc cum, venind din Japonia, iar mi se par toți oamenii prea mari și dizgrațioși (să ne înțelegem, eu pe mine nu mă văd), lipsiți de eleganță și neîndemînatici, ca niște bebeluși uriași, pufoși.
Vin dintr-o țară în care poți trasa cadastrul după cozile regulamentare din stațiile de autobuz. La aterizarea pe Otopeni, pilotul a anunțat calm că ne vom disembark by row, drept urmare please remain seated. În două secunde, tot avionul era în picioare. Eu nu mă ridicasem, nici n-aș fi apucat, iar domnul de lîngă mine m-a întrebat iritat „Ce așteptați?”. Am reprodus vorbele pilotului și-am primit un „Ei, a zis pilotul, de-aia nu mai pot eu…” Aș fi rîs în hohote, mi s-a părut chiar amuzant, un fel de umor absurd de care-mi era dor. M-am întrebat dacă, cu juma’ de oră în urmă, cînd eram încă în aer, domnul de lîngă mine gîndea la fel. Dar nu mai eram în aer și, brusc, autoritatea pilotului nu mai conta. Și, în general, autoritatea nimănui.
Sînt foarte multe detalii care m-au plonjat în senzația că am aterizat dintr-o mare de lebede într-una de bebeluși oversized, care reacționează fără nici un fel de filtru, dar pe care n-ai cum să te enervezi sau să te superi, cel mult te ajută să te destinzi, să-ți descrețești fruntea. Poate și pentru că de unde vin e fix extrema cealaltă, toată lumea este ucigător de responsabilă, matură, conștiincioasă, serioasă. E foarte obositor și perfecționismul, iar pe termen lung poate fi total ineficient.
Aș vrea să trăiesc în România pentru că îmi imaginez că e mai ușor să fiu un bebeluș oversized. Știu, vorbesc în dodii, în plus n-am mai trăit aici de mult prea mulți ani ca să-mi pot da cu părerea. Cînd am plecat acum trei ani în Asia, nici măcar n-am plecat din România, ci din Anglia. De fapt, cam de la începutul mileniului n-am mai locuit consistent și/sau continuu în România. Și totuși, după acel prim reverse shock, inevitabil, a urmat destul de repede o senzație de familiaritate care nu se compară cu nimic. Am recunoscut mirosuri, gusturi, sunete; natura pur și simplu incredibilă de început de vară, cînd totul e posibil, liniștea; toate s-au așezat imediat, au intrat exact acolo unde trebuie, de parcă n-aș fi plecat niciodată, nicăieri.
Aș vrea să trăiesc în România pentru că toată lumea din jurul meu vorbește limba mea. Wow. În ultima escală dinainte de București am tresărit cînd am auzit-o în spatele meu, live. N-o mai auzisem de atîta timp decît virtual, o experiență pe care n-am mai trăit-o pînă acum. M-am gîndit la vremuri mai puțin tehnologizate, la oameni care nu s-au întors în România cîte douăzeci de ani, care cel mult au văzut limba română în scrisori. Nici nu-mi pot imagina. Trei ani am citit cărți în română doar în format electronic, ce lux că am deja pe birou șase pe hîrtie.
M-am încurcat la niște prognoze temporale în funcție de distanțe și m-am simțit puțin aiurea, am înțeles că trebuie, printre altele, să reiau harta României și să recapitulez geografia. Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat (rhyme intended); să mi-o aduc aminte, și aia să fie HARTA, să nu mai trebuiască să învăț nici o alta, niciodată.
Deja zilele îmi sînt mai lungi nu doar pentru că ne apropiem de solstițiu și Sînziene, ci cîștig o grămadă de timp pentru că nu mai trebuie să mă explic încontinuu, direct sau indirect. Aș vrea să trăiesc în România pentru că sînt aici de cîteva zile și nu m-a întrebat nimeni de unde sînt, de cît timp locuiesc aici, dacă-mi place. Dar pot să răspund eu neîntrebată: îmi place. Chiar îmi place.
Raluca Nagy este scriitoare și antropolog. Cea mai recentă carte publicată este Teo de la 16 la 18, Editura Nemira, Colecția „n’autor”, 2021.
