Gunoiul dintre generații
Admit, viziunea mea despre gunoaie este viciată. Nu mi-a plăcut niciodată să duc gunoiul. De mic. Să duc găleata la gunoi, ca Violeta din cîntec, era un supliciu. Am prins vremurile planului la maculatură, sticle și borcane, pe care le strîngeam de pe la vecinii din bloc și le căram la școală. Acțiunile pionierești de curățenie „Școala noastră ca o floare” reprezentau „muncă patriotică”. Vacanțele mi le petreceam la țară, unde nu se arunca nimic, totul se transforma: oasele în mîncare pentru Rex sau Laica, celelalte resturi de la masă în hrană pentru porc sau păsări, ziarele, manualele vechi sau caietele serveau la aprins focul (sau în fundul curții), conservele deveneau ghivece, sticlele și borcanele se păstrau pentru murături, zacuscă, suc de roșii sau dulceață. Bunicul din București strîngea tot – era hoarder, cum am aflat mai tîrziu că se spune în engleză – pentru că „nu știi niciodată cînd îți trebuie” o garnitură de chiuvetă, un obertain sau un foraiber. Același bunic ne repara încălțările cu prenadez: „Ia uite, tataie, sînt ca noi! Cum să le-arunci?!” Bunica avea o regulă, preluată și de mama: „Mănînci tot din farfurie, mîncărica costă bani!” În ’90 am ținut pentru prima dată în mînă un PET, abandonat în acceleratul Brașov-București de un cuplu de italieni între două vîrste. Am crezut că l-au uitat (cum să-l lase?!) și m-am simțit vinovat cînd l-am luat. Mi-a plăcut: transparent, eticheta bleu cu o stea roșie sub care scria S. Pellegrino. Nu-i spuneam nici PET, nici sticlă de plastic, era „bidon”. L-am spălat și l-am folosit cîțiva ani buni după aceea, pînă cînd s-a pierdut printre multe alte bidoane. În ’92, cînd s-a anunțat primul concert Michael Jackson în România, eram la țară. Am coborît din pod toate sticlele și borcanele, le-am spălat lîngă fîntînă cu gîndul să le vînd și să-mi cumpăr bilet. Am muncit mult, fără folos: nu mi-au ajuns banii, reciclarea deja nu mai avea prețul de altădată. În facultate, pe cînd cochetam cu limba portugheză, mă amuza copios propoziția „Doru, du gunoiu’!”, ce-mi părea a avea sonorități lusitane. La 30 de ani ajungeam pentru prima dată în Delta Dunării. O cărțulie ilustrată din copilărie și reportajele de la televizor îmi creaseră imaginea și așteptările unui paradis acvatic, cu vegetație luxuriantă și păsări fel de fel. Realitatea rutei Mahmudia-Murighiol m-a lovit cu covoare de PET-uri și pungi de plastic așternute peste ape și cîmpuri. De atunci am ajuns să înșir proiecte de ecologizare, igienizare, educație și informare privind colectarea selectivă sau reciclarea. Toate acestea au făcut să figurez în agenda telefonică a unora ca “specialist gunoaie”, fapt ce mi-a atras invitații la emisiuni, dezbateri, întîlniri ale unor grupuri de lucru sau sesiuni de evaluare și îmbunătățire a politicilor publice în privința gestionării deșeurilor. Chiar și acum, două dintre cele trei proiecte ONG-istice în care sînt implicat au legătură cu resturile alimentare, respectiv de plastic.
Nu știu ce-mi și ce ne rezervă viitorul, dar este evident că relația mea cu gunoiul e marcată, pe de o parte, de austeritatea generației bunicilor, trecuți prin război, foamete, naționalizare și colectivizare, continuată cu prudența părinților, justificată de pauperitatea perioadei comuniste, planuri cincinale, plata datoriei externe și stat la cozi pentru orice, și, pe de altă parte, de exuberanța, de „libertatea” consumeristă a ultimelor trei decenii. Cît din toate astea mai este de actualitate și merită transmis ca bagaj de cunoștințe de viață copiilor de azi, și ce trebuie să meargă la groapa de gunoi a memoriei? Cum văd tinerii relația dintre ce aruncăm și ce (re)folosim? Nu de alta, dar în mai toate conversațiile, mai mult sau mai puțin formale, mai devreme sau mai tîrziu, cineva ajunge să spună că ei vor suporta cu adevărat consecințele nesăbuinței noastre de azi și că în ei, prin educația pe care o primesc, ne stă speranța ca țara și planeta să nu sfîrșească îngropate în deșeuri și cu resursele epuizate. Ca să-mi răspund la întrebare am pornit o discuție despre gunoaie cu reprezentanta Generației Z care îmi este cel mai aproape și care, din punct de vedere statistic, corespunde profilului ”publicului-țintă”: elevă, 13 ani, din mediul urban, puternic conectată la mediul online și cu obiceiuri de consum specifice vîrstei. Iată ce mi-a spus:
“Tot ce cumpărăm are ambalaj. Ambalaje peste ambalaje! Și, acum, serios, cel puțin o dată, fiecare dintre noi am aruncat ceva pe jos. Am colegi și prieteni care își aruncă gunoaiele pe jos fără să se gîndească la consecințe, dar atunci cînd vine vorba de postări pe Internet, în care transmit mesaje persoanelor din jur, sînt cei mai activi dintre toți. Ha, ha! Funny, nu? Pe loc nu ni se pare mare lucru, ne dăm seama, dar cred că fiecare ambalaj aruncat pe jos este ca o lovitură dată Pămîntului. Deșeurile duc la poluare, poluarea afectează planeta, iar asta duce la moartea animalelor și îmbolnăvirea oamenilor. Și toate tragediile astea de la un singur lucru, de la gunoi?! Nici dacă aruncăm totul într-un singur coș nu e mult mai bine, putem colecta selectiv. Acasă facem tot ce putem ca să separăm obiectele care pot fi reciclate. Avem trei cutii special făcute pentru plastic, metal, hîrtie și sticlă. Cînd se umplu, le golim în tomberoanele speciale pentru fiecare. Mă încurcă acele lucruri care, deși sînt făcute din materialele reutilizabile, nu pot fi reciclate deoarece sînt îmbibate în substanțe care nu pot fi refolosite: ulei, sos, cremă… Recunosc, mi se întîmplă să uit și să arunc reciclabile la gunoi, dar pe urmă îmi aduc aminte ce mi s-a spus despre faptul că plasticul se descompune în sute de ani. Și că foarte multe animale au în organism plastic! Mie asta mi se pare cu adevărat înfiorător. Ideea de animale cu plastic în ele mă sperie. Și chiar dacă facem glume pe acest subiect, mie nu mi se pare deloc amuzant. Adică alimentele pe care noi le mîncăm conțin plastic? Asta înseamnă că și noi conținem plastic?!
La școală nu prea avem cum să reciclăm, sînt puține coșuri pentru reciclabile. Dacă persoanele responsabile ar introduce reciclarea în școli, iar copiii ar lua în serios ideea de refolosire a materialelor, ar fi extraordinar! Nici în rest nu am văzut multe persoane care să recicleze. Poate și pentru că, pe unde am fost, am văzut foarte puține coșuri pentru colectare selectivă. Tot auzim că Pămîntul este în pericol din cauza deșeurilor aruncate de noi, dar nu facem nimic? Colectarea selectivă este foarte simplă, trebuie doar să separăm lucrurile reciclabile de cele nereciclabile, atît!
Sînt și persoane implicate în menținerea țării curate. Am văzut oameni care mai merg cîteva minute cu un gunoi în mînă, pînă găsesc un coș unde să îl arunce. Sau oameni care strîng ce au aruncat alții. Unii organizează chiar tabere, excursii, evenimente pentru colectarea gunoaielor… nu știu cîți participă la astfel de acțiuni. Am prieteni care și-au cumpărat paie de metal sau pahare pe care le pot folosi de mai multe ori. Poate fi enervant să vină cineva care bea cu un pai de metal să îți spună ce rele sînt paiele de plastic, dar mă bucur că există persoane conștiente de starea actuală a planetei, pe care le cunosc. Plus că îmi amintesc de filmul care arăta ce pățesc bietele broscuțe țestoase și alte animale marine, și-atunci dau skip la pai.
Reciclarea poate fi un subiect de discuție foarte interesant, pentru că astfel aflu mai multe despre planeta pe care locuim, starea în care este și modul în care o putem menține. Nimic nu se poate îmbunătăți dacă nu ne străduim să păstrăm măcar curat în jur. Un simplu gest poate salva atît de multe ființe!”
Ce-am înțeles eu despre relația Generației Z cu gonoaiele, din „compunerea” ei? Că stau bine la awareness, acum trebuie încurajați, motivați să adopte comportamentul. Îi ajută online-ul și, chiar dacă le servesc un limbaj ceva mai lemnos, orele de dirigenție sau „civică”. Chiar dacă n-au văzut pe viu o balenă, îi afectează cînd le văd eșuate, prin documentare. Dacă le sînt prezentate trendy, colectarea selectivă sau reciclarea îi va prinde. Știu de ele, trebuie doar să le punem la dispoziție infrastructura, să le și aplice. Vor renunța și la obiectele de plastic de unică folosință de îndată ce le vom înlocui cu altele fancy și eco. Mai au încă de descoperit dimensiunea gestionării deșeurilor electronice (atît de dragi lor!) sau a deșeurilor alimentare (cum să nu risipească hrana), dar una peste alta, la cum îi văd eu, vor fi capabili să se (și să ne) scoată din groapa de gunoi în care, trebuie să admitem, i-am cam băgat în ultimii 30 de ani.
Doru Mitrana este președinte al Asociației MaiMultVerde și conduce Divizia de Training și Consultanță pentru responsabilitate și sustenabilitate în afaceri a The CSR Agency.
Nichita Mitrana are 13 ani.
