Greva din învățămînt. Cîteva gînduri despre solidaritate

„Noi știm cum bat din palme două mîini. Dar cum bate din palme o singură mînă?” (paradox Zen). Cu citatul acesta începe una dintre mai frumoase cărți scrise vreodată: volumul de proză scurtă Nouă povestiri de J.D. Salinger (ediția a II-a, traducere de Marcel Corniș Pop, Editura Polirom, 2013). Întîmplarea face să fi recitit chiar zilele acestea cartea, în cea mai recentă mini-vacanță națională, iar citatul pe care îl amintesc m-a pus pe gînduri mai mult decît în trecut. Iar asta poate pentru că, în această perioadă a grevei din învățămînt care, recunosc, mă sperie puțin în calitate de părinte al unui adolescent de clasa a VIII-a, am ajuns în punctul în care se vorbește mult despre solidaritate. Mai exact, despre nevoia de solidaritate a părinților cu greva profesorilor și a personalului auxiliar din învățămîntul preuniversitar. 

Ca fiică de profesori, ca absolventă a Școlii Normale și, mai ales, ca părinte, cred sincer în nevoia de solidaritate dintre părinți și profesori. Apoi, la fel de sincer, cred în necesitatea gestului de revoltă de acum al profesorilor. Sînt unul dintre părinții care ar ieși astăzi în stradă alături de personalul didactic și nedidactic aflat acum în grevă. Cred însă că această solidaritate ar putea să înceapă cu un exercițiu de comunicare. Pentru că noi, în această perioadă, nu comunicăm. Noi doar ne informăm din media. Dinspre școala copiilor mei am primit doar un singur mesaj, atunci cînd a debutat greva, apoi a urmat o mare tăcere. Nu-mi dau seama cine cu cine a uitat să mai comunice. Sindicatele cu școlile? Școlile cu noi, părinții și elevii? Totul este o mare necunoscută, un provizorat pentru care am auzit cele mai halucinante formule de acceptare a situației, precum ar fi invitația de a ne bucura de acest timp, benefic pentru elevii de clasa a VIII-a, căci în loc să meargă la școală, unde pierd vremea, zilele acestea au șansa de a lucra intens la limba română și matematică. 

Or, dacă școala este percepută ca o pierdere de vreme, iar anumite obiecte clasate definitiv ca inutile, mă întreb cum arată solidaritatea. Noi, părinții care avem copii la gimnaziu, ne solidarizăm doar cu profesorii de limba română și de matematică? Și, dacă e așa, ne solidarizăm cu profesorii de la școală sau cu cei de la școala paralelă, cu cei cu care copiii noștri fac meditații, „amiralii” despre care credem că ne pot duce înspre un liceu bun? 

Îmi doresc ca toate revendicările profesorilor să fie rezolvate. Să primească măririle salariale pe care le solicită, pentru că veniturile lor din prezent sînt pur și simplu triste. Dar nu pot să nu mă întreb dacă asta va rezolva și problemele structurale grave pe care le are sistemul de învățămînt din România. Ce ne facem cu meditațiile la negru? Cine le va stopa? Se organizează profesorii, fac o ședință în care decid că renunță, iar apoi ne anunță și pe noi sau ne organizăm noi, părinții, și decidem că de mîine ne asumăm în masă că vrem să vedem cum arată niște rezultate reale la capacitate, obținute pe baza a ceea ce s-a lucrat la clasă? 

Apoi, care ar fi planul pentru un scenariu nu foarte vesel legat de lipsa acută de personal didactic care, bănuiesc, va afecta dramatic școala românească în viitorul nu foarte îndepărtat? Precum știm cu toții, visul absolventului de liceu din România este acela de a pleca la facultate în afara țării, iar tinerii din familiile cu venituri măcar medii chiar pleacă. Se vor întoarce acești tineri ca profesori în România, pe salariile care vor fi crescut vag între timp? Mă îndoiesc... Sigur, poate că vor exista cîteva excepții demne de a fi personaje la România, te iubesc, dar atît. 

În ultimii ani, în mediul urban, noi, părinți și profesori deopotrivă (ba chiar și polițistul care dă vize de flotant), am privit impasibili la nașterea și dezvoltarea, chiar sub ochii noștri, a unor experimente demografico-rutiere: școlile de top din cartiere – mici întreprinderi care îi angrenează pe părinți într-o vînătoare de oameni buni sau doar parteneri de „business” care să îi ia în spațiu pe lîngă o școală-mit (există tarife-standard pentru treaba asta, în euro...), focare care destabilizează traficul din anumite cartiere, sufocă copiii în clase supraaglomerate și îi educă în cîte trei ture. Directorii unor astfel de școli sînt, nu-i așa, doar niște victime: doar nu dau ei vize de flotant... Iar polițiștii nu au de ce să facă anchete, cînd știm bine că într-un apartament pot încăpea pe hîrtie cîte suflete este nevoie (căutați pe Google și veți afla că în trei apartamente din sectorul 3 locuiesc în jur de 15.000 de cetățeni moldoveni). Că tot veni vorba despre aceste experimente numite școlile de top, cred că ar fi sănătos să ne întrebăm ce facem cu ele în scenariul acela bun în care ne propunem să salvăm școala românească. 

Apoi, dacă este să ne solidarizăm cu profesorii și să ieșim în stradă, cred că este bine să îi atragem atenția Guvernului că sînt ani buni de cînd și-a uitat tema acasă. Mai exact, vorbim de ani la rînd de cînd cei care ne conduc nu respectă legea și amînă să doteze bibliotecile școlilor. Desigur, putem face asta dacă ne aflăm pe lista celor care se plîng că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Că poate nu ne deranjează asta... Și, dacă tot veni vorba de citit, poate pledăm în stradă și pentru reluarea unui obicei bun mai vechi și îi convingem pe cei din Guvern să le redea profesorilor cei 100 de euro alocați pentru achiziția de carte. 

Desigur, nu sînt eu în măsură să completez lista tuturor acțiunilor care ar trebui inițiate pentru a visa la începutul unei schimbări în sistemul de educație autohton – un teritoriu care pare stăpînit de haos, de o subfinanțare gravă, de sfere care se joacă de-a privatizatul școlii de stat pe furiș și, mai presus de toate, de multă frustrare. 

Mie, ca părinte și om care nu plănuiește să părăsească în curînd România, greva din aceste zile îmi dă un soi speranță. Dacă nu se împiedică politic sindicatele, poate fi începutul pentru schimbare, pentru o Românie educată pe bune, transformare la care este evident că aplaudatul cu o singură mînă nu poate face tonul.

Oana Boca Stănescu, manager cultural și consultant în comunicare, este mama a doi adolescenți aflați la gimnaziu într-o școală de stat din București.