Graniţa Lotharingiană: realităţile istorice şi imaginarul geopolitic

Henri Pirenne a arătat că islamul, prin poziţia sa hegemonică în spaţiul mediteranean, a făcut posibilă ideea europeană. Cîntecul lui Roland a făcut legătura dintre naşterea Regatului European al lui Charles şi victoria împotriva sarazinilor, a islamului (astăzi ştim că adevărul istoric al bătăliei de la Roncevaux este diferit), dar mentalitatea a fost marcată de versiunea acreditată a Cîntecului lui Roland, nu de descrierea militară precisă a bătăliei de la Roncevaux, dusă împotriva unor mercenari basci. Literatura este o oglindă a utopiilor, a viselor şi a temerilor din conştiinţa popoarelor, de-a lungul mai multor epoci istorice. Primul rege mitic care a luptat împotriva islamului a fost Charlemagne. Regatul său real a fost cel al francilor (din Franţa şi Germania). Centrul regatului a fost spaţiul Renan şi Rhodonian, de la insulele Ferize pînă în Lombardia şi Toscana. Regatul s-a întins din Britania pînă în Austria şi de la Pirinei la Marea Baltică. Regatul nu coincide cu graniţele regiunilor, primele semnatare ale Tratatului European (Tratatul de la Roma, 1957): Franţa şi Germania Occidentală, Italia şi Benelux. Primul spaţiu geopolitic european este, de fapt, vechiul teritoriu al comunităţii francilor. Rinul reprezintă axa lui strategică, iar graniţa Lotharingiană - resortul esenţial. În mileniul următor, această Europă a dobîndit echilibrul istoric în propriile frontiere. Nici Imperiul lui Napoleon, nici cel al lui Hitler (o încercare de reînviere a vechiului Imperiu Carolingian) nu au reuşit să se extindă dincolo de graniţele lui Charlemagne. De fiecare dată cînd vechea Europă carolingiană vroia să se extindă, întîmpina rezistenţa altor spaţii geopolitice, cu propriile lor construcţii istorice şi culturale. Se pot astăzi distinge patru spaţii europene, rivale, ale Imperiului Carolingian: spaţiul Danubian, spaţiul Baltic, spaţiul Atlantic şi cel Euro-Mediteranean. Propulsat de aspiraţiile imperialiste ale habsburgilor, spaţiul Danubian s-a confruntat cu integrarea Serbiei şi a Cehoslovaciei şi s-a prăbuşit în 1918, după primul război mondial. În Europa de astăzi, fostele ţări satelit ale Uniunii Sovietice ar dori să se integreze în spaţiul Carolingian, dar nici Rusia, nici Statele Unite nu acceptă o integrare potrivnică intereselor lor. De fapt, chiar şi paranteza sovietică a fost consecinţa unui vis: marele vis rusesc al unui imperiu Eurasiatic, expresie a panslavismului. Şi zona Baltică ar fi putut să devină un imperiu puternic, continuînd tradiţiile vikingilor, dar nici o mare putere nu a reuşit vreodată să federalizeze cele două ţărmuri ale Mării Baltice. Şi spaţiul Atlantic, alcătuit din Portugalia şi Marea Britanie, cu cele două extensii pe continentul american, Brazilia şi Statele Unite, ar vrea să deschidă imperiul European către Vest, spre Universal. Acestea sînt ţările din vestul Europei, stîlpi ai "Atlantismului"; ele sînt sub influenţa americană şi sînt mai puţin interesate de Europa Carolingiană. Spaţiul Euro-Mediteranean (peninsula Iberică, Italia şi Grecia) este singurul rămas, cu alte cuvinte Grecia şi cele două colonii principale: Roma şi Bizanţul. Această străveche Europă Mediteraneană, atrasă de mult timp de Orient, crede că şi-ar putea realiza proiectul în planurile israelo-americane, referitoare la Marele Orient Mijlociu (de la Maroc pînă la Marea Caspică), un proiect care doreşte să slăbească Palestina şi unitatea arabă, pentru a controla mai bine resursele de petrol ale lumii. În toate aceste spaţii există o abundenţă de diverse frontiere geopolitice care pot da naştere diverselor scenarii ale istoriei politice din secolul XXI. Frontierele Europei reprezintă rezultatul tensiunilor apărute între cele cinci spaţii geopolitice şi ele dau conturul continentului. Orice frontieră este imaginară. Fenomenul aparţine, în egală măsură, imaginarului şi, provizoriu, contextului istoric. Istoric vorbind, graniţa Lotharingiană era o linie geografică reală şi, în acelaşi timp, una imaginară, jucînd un rol în construirea identităţii unei naţiuni şi a statelor delimitate de ea. Ea începe de la graniţa întemeiată istoric în miezul "Construcţiei Europene". Graniţa Lotharingiană a fost capabilă să joace acel rol, tocmai pentru că era legată de o memorie mitică şi istorică, parte a identităţii oamenilor care au recunoscut-o. Graniţa Lotharingiană a fost mult timp sanctuarul unei Europe Carolingiene, ajunsă la limita ei geopolitică. Astăzi, altă Europă discută federalizarea, într-un proiect cultural comun cu atît mai dificil de imaginat, cu cît nu există un precedent istoric. Europa Carolingiană nu mai este suficientă: numele Charlemagne nu spune nimic unui slav din sud ori unui scandinav. Europa Baltică sau cea Danubiană sînt departe de a trezi interes sau de a constitui un vis pentru un francez sau un spaniol. În spaţiul delimitat de fiecare frontieră există modele culturale şi identităţi, şi se ştie că acestea sînt întotdeauna dobîndite, niciodată înnăscute. Orice identitate este în egală măsură o construcţie, cît şi o moştenire culturală. Astăzi identitatea europeană se află mai mult ca oricînd într-un stand-by, solicitînd o reflecţie profundă asupra modelelor culturale pe care se bazează.