Goana după majoritate

Venirea la cîrma televiziunii publice din Slovacia, în anul 2003, a unei noi direcţiuni conduse de Richard Rybnícek a zguduit din temelii industria de televiziune slovacă, obişnuită cu modelul de piaţă audiovizuală tipic pentru ţările postcomuniste: pe de o parte, o televiziune în principiu publică, dar strict sub papucul statului, care excela în programe plicticoase şi ştiri cenuşii, politizate şi greu digerabile; pe de altă parte, un post privat de televiziune, TV Markiza, care controla aproape 80% din banii de publicitate şi peste 80% din audienţa naţională slovacă. Rybnícek a tăiat în carne vie. În numai un an, conducerea sa a concediat 1.100 de anagajaţi ai televiziunii dintr-un total de 2.000 şi a revizuit finanţele televiziunii pentru a elimina cheltuieli inutile şi surse de pierderi. Rezultatul a fost că, în numai un an, televiziunea publică slovacă STV a scăpat, pentru prima dată în aproape zece ani, de pierderi. Mai interesant însă este faptul că, în aceşti ultimi ani, STV a trecut printr-o schimbare de imagine profundă. Ca în majoritatea ţărilor fost comuniste, STV şi-a construit, mulţumită politicienilor, o imagine dezastruoasă în anii '90, cea de megafon al grupărilor politice ce se perindau la putere. După 1996, de exemplu, STV a devenit principalul instrument prin care coaliţia premierului naţionalist Vladimír Meciar îşi ataca adversarii politici. Ce vedem acum însă pe cele două canale ale STV este complet diferit. Ştirile sînt mult mai dinamice, programele de investigaţie (de exemplu Reporteri) şi-au cîştigat o solidă reputaţie, iar STV este acum postul cu cea mai mare credibilitate, datorită "ştirilor de bună calitate, echilibrate şi realizate în mod profesionist" - după cum scrie Ivan Godarsky, autorul capitolului slovac în recentul raport "Televiziunea în Europa" publicat de EUMAP. Reformele lui Rybnícek sînt însă, la ora actuală, aspru criticate de o bună parte din opinia publică, în special lumea artiştilor şi a culturii slovace, care îl acuză pe directorul STV de comercializarea excesivă a televiziunii publice, hrănită, ca în multe alte ţări din Europa, din bani publici (taxă pe abonament) şi publicitate. "Să-l oprească cineva!" - spun unii slovaci. În ultimii doi ani, STV a difuzat, de exemplu, Slovacia caută un Superstar, versiunea slovacă a competiţiei cu mare potenţial comercial Pop Idol, iar audienţa televiziunii s-a dublat, comparativ cu anul 2000, în timp ce concurentul privat, TV Markiza, şi-a văzut cota de audienţă înjumătăţită la aproximativ 40%. Problema este însă că STV începe să semene din ce în ce mai mult cu concurenţii săi comerciali. Cam aceasta este, de fapt, povestea televiziunii în Europa anului 2006. Note bune... Într-o lume audiovizuală din ce în ce mai bogată în posturi de televiziune, în mod ironic şi chiar ridicol, oferta de programe este din ce în ce mai săracă. Iar dacă rolul televiziunii private este, după cum majoritatea reprezentanţilor săi spun, să împuşte audienţe cît mai mari, care aduc apoi publicitate - sursa principală de finanţare a televiziunilor comerciale, misiunea televiziunilor publice este să ofere "ceva diferit", ştiri obiective şi de calitate, programe serioase de dezbatere politică axate pe probleme relevante pentru societate, programe pentru minorităţi, reportaje de investigaţie, programe pentru copii, filme de calitate. Vedem asemenea programe, înghesuite în colţuri întunecate de noapte pe diverse canale ale televiziunilor publice europene. Canalul 2 al televiziunii cehe, Ceská Televize, îşi delectează telespectatorii cu producţie recentă de film european sau cu reluări ale memorabilelor filme ale lui Woody Allen. Posturile publice germane, ARD şi ZDF, precum şi mult-lăudatul BBC continuă să domine piaţa de programe de ştiri, fără a ceda presiunilor politice sau comerciale. Televiziunea publică din Estonia, Eesti Televisioon, difuzează de cîţiva ani reportaje pe subiecte locale, eliminînd cît mai mult programele comerciale, kitsch, din grilele sale. France Télévisions, corporaţia franceză de televiziune publică, se remarcă la rîndul său prin dezbateri politice de substanţă şi prin reticenţa în a difuza reality TV, iar în Italia, RAI produce şi transmite o cantitate semnificativă de film şi programe pentru minorităţi, inexistente pe posturile private. ...şi proaste Cu toate acestea, televiziunea publică în Europa este departe de a-şi fi construit o imagine distinctă de cea a posturilor comerciale. Televiziunea publică din Franţa se luptă cu nesfîrşita dilemă: fie să producă programe de nişă, pentru categorii de spectatori care nu-şi găsesc programele pe posturile comerciale, dar atunci va pierde audienţă, fie să concureze cu televiziunile private, în mod frontal, însă asta înseamnă să-şi compromită misiunea pentru care există şi e plătită din banii contribuabililor. Se pare că al doilea scenariu este preferat încă în majoritatea ţărilor europene. După cum scrie cercetătorul Thierry Vedel, autorul capitolului francez din raportul EUMAP, televiziunea publică franceză se distinge de programele posturilor comerciale prin trei aspecte: slujba religioasă de duminică, programe plicticoase produse de candidaţi în alegeri şi lipsa publicităţii în timpul filmelor. Al doilea canal al televiziunii publice slovace, Dvojka, se adresează unei audienţe specifice, difuzînd muzică şi sport, programe pentru minorităţile naţionale, programe religioase şi documentare, în timp ce canalul 1, Jednotka, se aseamănă izbitor cu un canal privat, difuzînd filme comerciale, programe de bîrfe şi reality TV. În concepţia directorului STV, canalul 1 "ar trebui să fie umplut cu un program atractiv pentru majoritate", în timp ce al doilea canal "va fi un canal public dedicat unui telespectator specific, mai solicitant, [...] unde nu ne preocupăm de audienţă, deşi aş fi mulţumit cu o audienţă de 5-8%". Acest model, de a avea un canal generalist, adresat majorităţii, şi un canal secundar, adresat gusturilor minoritare, devine popular, iar Cehia şi Slovacia sînt exemplele cele mai relevante în acest sens. Pe de altă parte, televiziunea publică rămîne ancorată în dieta comercială, cam peste tot. RAI, pe lîngă toate problemele legate de politizarea de către fiecare guvern italian care-şi împarte canalele televiziunii publice conform rezultatelor obţinute în alegeri, este de multe ori de nedistins faţă de concurenţii săi privaţi. Nu e de mirare să vezi pe RAI 1 L'isola dei famosi, o versiune locală a Big Brother unde concurenţii sînt depuşi pe o insulă, în loc de o casă, timp de cîteva săptămîni. Nu e de mirare să vezi televiziunea sîrbă RTS cedînd concurenţei agresive "rozalii", cum e cunoscută în fosta Iugoslavie popularitatea ameţitoare a reţelei Pink, construită pe conceptul "fără ştiri, fără sport, doar divertisment". Nu e de mirare nici să vezi telenovele siropoase şi imbecile ca Sălbatica Anastasia pe canalul 1 al televiziunii slovace, cum nu mai e de mirare să vezi televiziunea publică română marcînd audienţe ucigaşe cu nenaturalele şi nesfîrşitele Surprize, surprize. Cehii îşi au şi ei pe canalul 1 al televiziunii publice un show similar, Posta pro tebe (Poşta pentru tine), însă le lipseşte o Andreea Marin locală care să pompeze fascinaţie pe micul ecran. Trivializare şi "non-evenimente" Pe lîngă toate acestea, îngrijorător este fenomenul trivializării programelor de ştiri pe canalele de televiziune, fenomen inaugurat de posturile private de televiziune, după modelul american, tembelizant, al Fox News, şi apoi copiat din ce în ce mai mult de canalele publice. În Ungaria, de exemplu, canalele private au preferat în mod deschis să fie "apolitice", în sensul că refuză să discute politica parlamentară, în loc să fie neutre politic. România este exemplul cel mai relevant de trivializare la extrem a conţinutului de ştiri. Televiziunile româneşti, private şi publice, se remarcă la nivel european prin prezentarea de evenimente uşoare sau "non-evenimente" (accidente banale de circulaţie sau furturi minore). Este modul cel mai simplu de a evita ciocniri cu autorităţile, care există peste tot pe continent, sau supărarea nu ştiu cărui baron local. Mai mult, numeroase televiziuni comerciale folosesc ştirile pentru a-şi sprijini proprietarii ori pentru a-i ataca pe adversarii proprietarilor lor. În afară de România, un scenariu similar este Turcia, unde proprietarii de televiziune se ascund în spatele trusturilor bancare, de construcţii sau turism.