Glose pentru o posibilă istorie a orgoliului european

Orgoliul e o vorbă mare, poți deduce asta din cantitatea de literatură pe care o alimentează. Iar în istorie, unii îl bănuiesc că ar fi chiar motorul. Din nefericire, nu te duce aproape niciodată pe drumul cel bun, dovadă că, la vechii greci, între orgoliu și hybris (excesul nesăbuit), linia roșie e atît de subțire, încît nici un erou nu reușește s-o sesizeze la timp. Iar rezultatul e unul singur: toți ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să dea piept cu Nemesis, fiica Nopții și pedepsitoarea păcatelor comise de om în fața zeilor. Și chiar dacă, să zicem, Nemesis e ocupată în acel moment, apar în scenă Moirele, fiicele lui Zeus, ursitoarele acelei sorți ce ne așteaptă pe toți, implacabil, la cotitură. Poate că pe Nemesis o mai poți păcăli, dar pe Moire n-ai cum să le ratezi, de-aia nici n-are rost să fugi de ele. Torc firul sorții sine ira et studio, au grijă să se împlinească negreșit ce ți-e menit, oricum te-ai strădui tu, omul, să-l tai sau să-l înnozi. Oricît se zbate omul orgolios să evadeze din ghearele destinului, Moirele îl așteaptă răbdătoare la capătul drumului ca să-i aducă aminte de limitele naturii sale muritoare. Așa funcționează ecuația orgoliului la vechii greci.

Văzînd însă cît de adînc e înrădăcinat orgoliul în natura umană te poți întreba totuși dacă nu cumva vechii greci erau doar niște pedagogi naivi. Poate că toată țesătura lor complicată de mituri și legende nu era altceva decît o încercare – pe alocuri de-a dreptul disperată – de a tempera ceea ce francezii numesc, cu un termen cît se poate de sugestiv, la démesure,impulsul de nestăvilit pe care îl resimt oamenii către a sparge bariera condiției lor fragile și vremelnice. Toți oamenii, nu doar cîțiva aleși. Părinții creștini au preluat de la vechii greci această complicată misiune și au transformat orgoliul într-un păcat, căruia i-au contrapus virtutea smereniei. Păcatul a rămas însă la fel de plin de capcane, așa că, asemeni eroilor greci, nici sfinții părinți n-au prea reușit să-l evite. Au constatat curînd că, ridicînd smerenia la rangul de virtute supremă, nu faci decît să alimentezi un alt fel de orgoliu: orgoliul smereniei. Credinciosul creștin e expus din plin acestui tip de orgoliu: e mîndru de lupta sa cu păcatele, de tăria credinței lui, pe care aspiră să le-o impună cu orice preț tuturor celorlalți. Așa se naște o problemă nouă, cu care vechii greci nu se confruntau: pentru greci, lumea se împărțea simplu, în greci și barbari, iar barbarii, dacă nu țineai morțiș să-i cucerești și nici ei nu se osteneau să te atace, n-aveau decît să trăiască liniștiți în legea lor. Creștinul însă vrea ca legea lui să prevaleze, convins că e cea mai bună dintre legile posibile, iar asta n-are aproape nimic de-a face cu virtutea smereniei. Creștinii cei mai apropiați de sfințenie înțeleg însă că orgoliul smereniei e la fel de periculos pentru umanitate ca oricare altă formă de orgoliu. Dar cum te poți lupta cu orgoliul smereniei? Triada orgoliu-păcat-ispășire e la fel de importantă pentru lumea creștină ca triada orgoliu-hybris-Nemesis pentru vechii greci. Doar că mult mai puțin eficientă, fiindcă, în locul Moirelor, intervine acum ipocrizia. Ipocrizia pare, în viața creștinului orgolios, aproape la fel de imposibil de ratat ca Moirele. Dar asta e doar o falsă aparență, căci rolul ei e tocmai acela de scut protector. Ipocrizia îl ferește pe creștin de recunoașterea deschisă a propriei condiții fragile, păcătoase, muritoare. Îl ajută să creadă că poate fenta ispășirea mai bine decît își imaginau vechii greci că ar putea fenta Moirele. „Nu sînt păcătos atîta vreme cît nimeni nu știe că sînt păcătos, atîta vreme cît păstrez aparența smereniei” – aceasta e deviza cu care omul creștin, în continuare la fel de slab ca omul antichității, crede că se poate ascunde de propria-i slăbiciune.

Ipocrizia e însă o altă formă a minciunii, iar minciuna, cum știm, e ea însăși un păcat. Nu poți „stinge” păcatul cu un alt păcat, iar omul nu e totuși o ființă chiar atît de imperfectă încît să poată dormi liniștit în sînul acestei uriașe contradicții logice. Așa că, de la Renaștere încoace, dar mai ales după momentul crucial cunoscut sub numele de Napoleon Bonaparte, omul european decide să nu se mai bazeze pe zei, să ia problema în propriile-i mîini. Temperarea marelui orgolios devine misiunea unei coaliții de orgolioși mai mici, care se însărcinează ca, pe viitor, să îi dea peste nas oricăruia dintre ei, dacă impulsul de a cuceri lumea îl va mîna pe căi greșite. Ambițioasa antrepriză se cheamă – cum altfel? – Sfînta Alianță, ceea ce, trebuie să o spunem, îi devoalează din start punctul slab. Nevoia de a echilibra cu orice preț orgoliile predispunea, cvasi-inevitabil, la o viitoare ciocnire între orgolii. Consecința, aproape firească, a apărut destul de rapid: primul război mondial. Din care umanitatea a ieșit atît de bulversată, încît, pentru o vreme, a decis să se dea, o dată în plus, pe mîna profeților. Micile orgolii sînt înlocuite acum de unul singur, dar mare. Uriaș chiar și – ceea ce face lucrurile și mai grave – care se pretinde, cumva, deasupra oamenilor. Monstruosul orgoliu al secolului XX își află chintesența în totalitarisme. Ele îi promit omului binele general, perfecțiunea tangibilă, dar o perfecțiune pentru care o bună parte din umanitate trebuie, pur și simplu, sacrificată. Alergînd după presupusa fericire generală, umanitatea aduce jertfe din care toate orgoliile ies, în cele din urmă, serios șifonate: omul îl vînează pe om, omul devine Nemesisul omului, în numele ideii în care e obligatoriu să crezi și, în felul acesta, fiecare dintre oameni le amintește celorlalți, în fiecare clipă, de condiția lor fragilă și muritoare. În totalitarism, linia ce îi separă pe călău de victimă, pe vînător de vînat e la fel de subțire ca linia dintre orgoliu și hybrisla vechii greci. Și la fel de ușor de trecut, într-un sens sau în celălalt. Nimeni nu poate fi în siguranță cu orgoliul lui, de călău sau de victimă.

În fine, expiindu-și și această iluzie a echilibrului ținut în propriile-i mîini, omul pare să fi ajuns, în zilele noastre, într-un fel de epocă post-orgoliu. Aproape singurul loc în care mai poți vorbi azi de orgoliu/orgolii fără să te faci de rîs pare să fi rămas fotbalul. E un exil? E un refugiu? Cine poate ști? Cel mai probabil, lucrurile vor rămîne așa, adică încurcate, pînă la apariția unor noi zei credibili, unii pe care să merite să-i sfidezi.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.