Glose pentru o posibilă istorie a orgoliului european

Alina PAVELESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 1016 din 28 septembrie – 4 octombrie 2023
image

Orgoliul e o vorbă mare, poți deduce asta din cantitatea de literatură pe care o alimentează. Iar în istorie, unii îl bănuiesc că ar fi chiar motorul. Din nefericire, nu te duce aproape niciodată pe drumul cel bun, dovadă că, la vechii greci, între orgoliu și hybris (excesul nesăbuit), linia roșie e atît de subțire, încît nici un erou nu reușește s-o sesizeze la timp. Iar rezultatul e unul singur: toți ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să dea piept cu Nemesis, fiica Nopții și pedepsitoarea păcatelor comise de om în fața zeilor. Și chiar dacă, să zicem, Nemesis e ocupată în acel moment, apar în scenă Moirele, fiicele lui Zeus, ursitoarele acelei sorți ce ne așteaptă pe toți, implacabil, la cotitură. Poate că pe Nemesis o mai poți păcăli, dar pe Moire n-ai cum să le ratezi, de-aia nici n-are rost să fugi de ele. Torc firul sorții sine ira et studio, au grijă să se împlinească negreșit ce ți-e menit, oricum te-ai strădui tu, omul, să-l tai sau să-l înnozi. Oricît se zbate omul orgolios să evadeze din ghearele destinului, Moirele îl așteaptă răbdătoare la capătul drumului ca să-i aducă aminte de limitele naturii sale muritoare. Așa funcționează ecuația orgoliului la vechii greci.

Văzînd însă cît de adînc e înrădăcinat orgoliul în natura umană te poți întreba totuși dacă nu cumva vechii greci erau doar niște pedagogi naivi. Poate că toată țesătura lor complicată de mituri și legende nu era altceva decît o încercare – pe alocuri de-a dreptul disperată – de a tempera ceea ce francezii numesc, cu un termen cît se poate de sugestiv, la démesure,impulsul de nestăvilit pe care îl resimt oamenii către a sparge bariera condiției lor fragile și vremelnice. Toți oamenii, nu doar cîțiva aleși. Părinții creștini au preluat de la vechii greci această complicată misiune și au transformat orgoliul într-un păcat, căruia i-au contrapus virtutea smereniei. Păcatul a rămas însă la fel de plin de capcane, așa că, asemeni eroilor greci, nici sfinții părinți n-au prea reușit să-l evite. Au constatat curînd că, ridicînd smerenia la rangul de virtute supremă, nu faci decît să alimentezi un alt fel de orgoliu: orgoliul smereniei. Credinciosul creștin e expus din plin acestui tip de orgoliu: e mîndru de lupta sa cu păcatele, de tăria credinței lui, pe care aspiră să le-o impună cu orice preț tuturor celorlalți. Așa se naște o problemă nouă, cu care vechii greci nu se confruntau: pentru greci, lumea se împărțea simplu, în greci și barbari, iar barbarii, dacă nu țineai morțiș să-i cucerești și nici ei nu se osteneau să te atace, n-aveau decît să trăiască liniștiți în legea lor. Creștinul însă vrea ca legea lui să prevaleze, convins că e cea mai bună dintre legile posibile, iar asta n-are aproape nimic de-a face cu virtutea smereniei. Creștinii cei mai apropiați de sfințenie înțeleg însă că orgoliul smereniei e la fel de periculos pentru umanitate ca oricare altă formă de orgoliu. Dar cum te poți lupta cu orgoliul smereniei? Triada orgoliu-păcat-ispășire e la fel de importantă pentru lumea creștină ca triada orgoliu-hybris-Nemesis pentru vechii greci. Doar că mult mai puțin eficientă, fiindcă, în locul Moirelor, intervine acum ipocrizia. Ipocrizia pare, în viața creștinului orgolios, aproape la fel de imposibil de ratat ca Moirele. Dar asta e doar o falsă aparență, căci rolul ei e tocmai acela de scut protector. Ipocrizia îl ferește pe creștin de recunoașterea deschisă a propriei condiții fragile, păcătoase, muritoare. Îl ajută să creadă că poate fenta ispășirea mai bine decît își imaginau vechii greci că ar putea fenta Moirele. „Nu sînt păcătos atîta vreme cît nimeni nu știe că sînt păcătos, atîta vreme cît păstrez aparența smereniei” – aceasta e deviza cu care omul creștin, în continuare la fel de slab ca omul antichității, crede că se poate ascunde de propria-i slăbiciune.

Ipocrizia e însă o altă formă a minciunii, iar minciuna, cum știm, e ea însăși un păcat. Nu poți „stinge” păcatul cu un alt păcat, iar omul nu e totuși o ființă chiar atît de imperfectă încît să poată dormi liniștit în sînul acestei uriașe contradicții logice. Așa că, de la Renaștere încoace, dar mai ales după momentul crucial cunoscut sub numele de Napoleon Bonaparte, omul european decide să nu se mai bazeze pe zei, să ia problema în propriile-i mîini. Temperarea marelui orgolios devine misiunea unei coaliții de orgolioși mai mici, care se însărcinează ca, pe viitor, să îi dea peste nas oricăruia dintre ei, dacă impulsul de a cuceri lumea îl va mîna pe căi greșite. Ambițioasa antrepriză se cheamă – cum altfel? – Sfînta Alianță, ceea ce, trebuie să o spunem, îi devoalează din start punctul slab. Nevoia de a echilibra cu orice preț orgoliile predispunea, cvasi-inevitabil, la o viitoare ciocnire între orgolii. Consecința, aproape firească, a apărut destul de rapid: primul război mondial. Din care umanitatea a ieșit atît de bulversată, încît, pentru o vreme, a decis să se dea, o dată în plus, pe mîna profeților. Micile orgolii sînt înlocuite acum de unul singur, dar mare. Uriaș chiar și – ceea ce face lucrurile și mai grave – care se pretinde, cumva, deasupra oamenilor. Monstruosul orgoliu al secolului XX își află chintesența în totalitarisme. Ele îi promit omului binele general, perfecțiunea tangibilă, dar o perfecțiune pentru care o bună parte din umanitate trebuie, pur și simplu, sacrificată. Alergînd după presupusa fericire generală, umanitatea aduce jertfe din care toate orgoliile ies, în cele din urmă, serios șifonate: omul îl vînează pe om, omul devine Nemesisul omului, în numele ideii în care e obligatoriu să crezi și, în felul acesta, fiecare dintre oameni le amintește celorlalți, în fiecare clipă, de condiția lor fragilă și muritoare. În totalitarism, linia ce îi separă pe călău de victimă, pe vînător de vînat e la fel de subțire ca linia dintre orgoliu și hybrisla vechii greci. Și la fel de ușor de trecut, într-un sens sau în celălalt. Nimeni nu poate fi în siguranță cu orgoliul lui, de călău sau de victimă.

În fine, expiindu-și și această iluzie a echilibrului ținut în propriile-i mîini, omul pare să fi ajuns, în zilele noastre, într-un fel de epocă post-orgoliu. Aproape singurul loc în care mai poți vorbi azi de orgoliu/orgolii fără să te faci de rîs pare să fi rămas fotbalul. E un exil? E un refugiu? Cine poate ști? Cel mai probabil, lucrurile vor rămîne așa, adică încurcate, pînă la apariția unor noi zei credibili, unii pe care să merite să-i sfidezi.

Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sindromul Stavroghin, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.