Globalizarea libertății
Voi începe prin a spune că globalizarea poate să însemne foarte multe lucruri. Pentru mine, globalizarea înseamnă extinderea la scară mondială a posibilităţilor de acţiune şi interacţiune umană. Ceea ce se globalizează sînt posibilităţile. Așadar, în viziunea mea, globalizarea se referă la oameni și abia în subsidiar la mărfuri sau servicii. De asemenea, globalizarea libertăţii individuale înseamnă cu totul altceva decît globalizarea puterii politice. În prezent, unii se proclamă ca fiind „pro-”, alții ca fiind „antiglobalişti”. Eu n-aș ști să spun dacă sînt pro- sau antiglobalist, pentru că globalizarea nu înseamnă acelaşi lucru pentru persoane diferite. În cele ce urmează, cînd mă voi referi la globalizare, mă voi referi la globalizarea libertăţii individuale, la posibilitatea oamenilor de a face ceea ce consideră ei că este mai bine pentru ei înșiși în cadrul unor state a căror interferenţă în deciziile lor este tot mai redusă (...).
În primul rînd, trebuie să nu uităm că niciodată n-a fost mai bine decît acum. E important să insistăm încă de la început asupra acestui fapt, pentru că trăim într-o ambianţă intelectuală a depresiei, în care toată lumea se uită spre trecut căutînd epoci de aur spre care să aspirăm. Epocile de aur sînt în viitor! Prosperitatea este mai mare ca niciodată acum, numai că prosperitatea trebuie obţinută, trebuie creată, şi depinde de capacitatea noastră de a fabrica bogăţii. Nostalgia este nejustificată. Gîndiți-vă că trăim mai mult. Începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, speranța de viață crește semnificativ, aproape continuu, cu anumite fluctuaţii, dar într-un trend clar crescător. Iar această tendință o putem constata chiar şi în cele mai sărace ţări de pe planeta asta. În al doilea rînd, ne înmulțim. Sîntem din ce în ce mai mulți, am năpădit planeta în asemenea măsură încît, prin anii ’70, erau voci care prevedeau foamete globală și cereau restrîngerea populaţiei. Nu era prima dată cînd se făceau astfel de previziuni care s-au dovedit întotdeauna nefondate. Iar creşterile de populaţie au loc în special în Africa, dar mai ales în Asia. În fine, toți sîntem mai bogaţi, după milenii de stagnare. Sub aspectul ameliorării nivelului de trai al oamenilor, de la anul minus 1000 la anul plus 1000, nu sesizăm, practic, nici o schimbare. Dacă un om din anul minus 1000 ar fi fost adus în anul plus 1000, nu ar fi fost şocat de nimic în materie de tehnologie sau în privința traiului celor mai săraci semeni. Schimbările majore au loc după 1800, dar creşterile pot fi constatate de pe la 1750, poate şi mai devreme.
Apare, firesc, întrebarea dacă aceste creșteri de nivel de trai îi vizează pe toți. Răspunsul este da, pe toţi, dar nu deodată, nu la fel, nu în acelaşi ritm. Astăzi, după două secole de capitalism inegal repartizat pe planetă, toată lumea are o speranţă de viaţă mai mare decît în urmă cu două secole. Din acest punct de vedere, indicatorii țărilor sărace sînt mai ridicaţi chiar decît indicatorii celor mai bogate ţări de pe planetă de acum 200 de ani și, cu puţine excepţii perfect explicabile, toată lumea are un nivel de trai mult mai ridicat decît în urmă cu 200 de ani.
Dar cum se produce bogăţia? Nu am timp acum să combat anumite explicaţii eronate care s-au dat: că decisive au fost resursele naturale, că decisiv a fost sistemul colonial etc. Bineînțeles că prosperitatea, dezvoltarea, fericirea presupun resurse. Iar aceste resurse trebuie produse, căci altfel nu vom avea suficiente pentru dorința noastră de a prospera. Subliniez că nu există nimic de-a gata, totul trebuie produs. Tot ce ne face viaţa mai bună, mai simplă, mai uşoară, mai interesantă trebuie produs. Pe de altă parte, prosperitatea presupune că această producție trebuie să crească într-un ritm mai accelerat decît ritmul creșterii populaţiei. Mecanismul prin care crește producția, deci productivitatea, este expus de mult de Adam Smith în Avuția națiunilor. Crucială e diviziunea muncii, specializarea, ceea ce implică o diviziune a cunoașterii. Reversul acestei specializări este că depindem din ce în ce mai mult unii de ceilalți – nimeni nu mai este în stare să-și producă singur resursele pentru prosperitate. Or, relația dintre noi, din punct de vedere economic, se cheamă „piață”. Admit, trebuie să fii economist ca să vezi legătura dintre fericire și piață. Insist pe această idee de diviziune a muncii şi a cunoaşterii reamintindu-vă că, de pildă, nimeni pe această planetă nu este în stare să fabrice un creion de la început la sfîrşit. Ca să producem un creion, mii, poate zeci de mii sau sute de mii de oameni trebuie să cooperăm. Iar acest lucru se întîmplă în mod descentralizat: piaţa este un mecanism de planificare descentralizată, de coordonare a planurilor individuale, uneori contradictorii, ale unor oameni care nu se cunosc între ei, care poate se urăsc între ei, care cunosc, fiecare dintre ei, doar o bucăţică din această totalitate amorfă de cunoaştere a umanităţii. Or, pentru ca piața să funcționeze eficient trebuie să fie liberă.
Există oameni care au încercat să măsoare libertatea economică și să o coreleze cu prosperitatea locuitorilor unor țări. Legătura s-a impus imediat: țările în care există mai multă libertate economică sînt mai prospere. S-a spus: „Bine, aceste țări îşi permit libertatea economică pentru că sînt deja bogate”. Dar realitatea care reiese din analize e exact pe dos. Întîi vine libertatea economică, apoi creşterea economică şi bogăţia.
În multe analize veți sesiza că se face o confuzie între sărăcie și inegalitate. Analizele ne spun că inegalitățile se găsesc peste tot în spațiul economiilor libere, dar că sărăcia este relativă, pentru că cei mai săraci oameni din economiile libere mențin distanța față de săracii din economiile cel mai puțin libere proporțională cu distanța generală de prosperitate dintre locuitorii celor două țări: săracii economiilor libere sînt în genere de opt ori mai bogați decît săracii economiilor lipsite de libertate.
În încheiere, aș vrea să vă dau cîteva vești. Unele bune, altele rele. Cea mai importantă veste rea este că producţia de bogăţie nu se întîmplă de azi pe mîine, ci e un proces cronofag. De aceea, vă sfătuiesc să vă feriți de politicienii care vă promit altceva. În general, creşterea economică, procesul de dezvoltare și de creștere a prosperității este foarte fragil, este, cum am văzut, asimetric, greu de condus și de coordonat. Tot efortul spre prosperitate se poate ușor nărui și, în prezent, există multe ameninţări la adresa acestui proces. Vestea bună, asupra căreia noi, economiştii, insistăm, este că bogăţia nu e într-o cantitate fixă; nu „e cîtă e și se termină”. Și precizez imediat că nu se confundă bogăția cu elementul material al ei. Creşterea bogăţiei este posibilă. De două-trei secole avem această veste bună: putem produce mai multă bogăţie într-un ritm mai accelerat decît creşterea populaţiei. Și încă o veste bună: ştim cum se face această creștere de bogăție. Sau cel puțin o parte dintre economişti avem pretenţia că ştim direcţia în care trebuie să mergem, şi sensul. Pentru ca mecanismul care produce bogăție în ritm continuu și accelerat să funcționeze este nevoie de trei elemente: libertate, proprietate, responsabilitate. Toate trei la un loc. Două din trei nu e suficient.
În fine, vreau să vă atrag atenția asupra acelor antiglobalişti care înţeleg globalizarea altfel, ca pe o globalizare politică. Ei vă vor vinde izolarea ca soluţie la problemă. Nu-i ascultaţi decît cu atenţie şi îngrijorare. Nu-i urmaţi, pentru că izolarea a fost mereu calea către pierzanie.
Radu Nechita este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, unde predă economie.
* Acest text reprezintă versiunea scrisă a unui fragment din conferința susținută de autor în cadrul Conferințelor „Dilema veche” care au avut loc la Cluj Napoca în zilele de 14, 15 și 16 septembrie. Inevitabil, trecerea de la versiunea orală la forma scrisă a impus editarea materialului.
