Gloanţe de cauciuc

Revoluţia din ultimele zile ale unui Decembrie roşu a însemnat pentru România primii paşi pe drumul unei democraţii ce se dorea leacul pentru suferinţa creată poporului român de perioada comunistă. Eliberată parcă dintr-o închisoare psihologică, printre ale cărei gratii a privit mult timp cu jind la modul de viaţă al statelor capitaliste, România a intrat încet, dar sigur, pe drumul tranziţiei către economia de piaţă, propulsată de evidente aspiraţii proeuropene, euroatlantice şi de un pluralism politic deschizător de noi orizonturi. Aşa cum era firesc, noua orientare democratică a avut largi ecouri la toate nivelurile societăţii şi a generat schimbări majore din perspectiva reformelor care anunţau o organizare socială nouă, de tip capitalist. Ca o consecinţă normală care a venit la pachet cu normele capitalismului, diferenţierea indivizilor a căpătat noi valenţe, diferite de cele care aveau la bază valorile materiale care defineau păturile sociale. Elementul de "noutate" era constituit de termenul "etnie", pe care Max Weber îl defineşte drept "grup uman ce susţine o credinţă subiectivă într-o origine comună, datorită similarităţilor de tip fizic sau a obiceiurilor sau a amîndurora, sau datorită memoriei colonizării sau migraţiei". Schimbarea de percepţie a cetăţeanului de către cetăţean, mai ales din punctul de vedere al diversităţii culturale readuse la viaţă de Revoluţia de la finele lui ’89, a fost influenţată major de libertatea de autoidentificare a individului prin prisma apartenenţei la un grup etnic, dar şi de heteroidentificare, adică identificarea etniei unui individ de către alţi indivizi. ...Şi a început în martie 1990, la Tîrgu-Mureş. Prima mare dovadă a armoniei interetnice precare din ţara noastră, după Revoluţia din ’89, a fost concretizată în perioada 19-20 martie, printr-un conflict interetnic la scară mare. Potrivit scrierilor acelei perioade, întreaga operaţiune, care a îmbrăcat forma unui adevărat pogrom împotriva comunităţii maghiare din Tîrgu-Mureş, a fost generată de impresia creată de lansarea, de către comunitatea maghiară, cu ocazia sărbătoririi, în data de 15 martie, a Zilei Maghiarilor de Pretutindeni, a unor idei - ca de exemplu învăţămîntul în limba maternă - fidele unui concept care în acea perioadă era numit "secesiune", iar astăzi, în perioada în care România se pregăteşte pentru aderarea la comunitatea de valori ale Uniunii Europene, este numit "autonomie culturală". Potrivit statisticilor pe marginea evenimentului din martie ’90 de la Tîrgu-Mureş, rivalitatea dintre comunitatea majoritară şi cea minoritară, degenerată în adevărate lupte de stradă, a determinat moartea a 5 persoane, 3 maghiari şi 2 români, rănirea a 278 de persoane, incendierea unei biserici ortodoxe din judeţul Mureş şi vandalizarea sediilor locale ale partidelor politice. 51 de persoane au fost trimise în judecată, iar 21, în arest preventiv. Interesant de observat este faptul că printre cei trimişi în arest s-au numărat 12 romi, 8 maghiari şi 1 singur majoritar. Un loc aparte în istoria conflictelor interetnice din România postrevoluţionară îl constituie pogromurile comise de comunitatea majoritară, căreia i s-au adăugat şi alte comunităţi - cum ar fi cele maghiare, germane, macedonene - împotriva celei rome. Unul dintre acestea, evidenţiat prin virulenţa şi finalul său terifiant, s-a desfăşurat în localitatea Hădăreni din judeţul Mureş. Motivul conflictului a fost acelaşi ca şi în cazul unui alt conflict interetnic de anvergură desfăşurat în localitatea Bolintin Deal, din judeţul Giurgiu, şi anume uciderea, de către un etnic rom, a unui etnic majoritar, în urma unor disensiuni. În conflictul de la Hădăreni şi-au pierdut viaţa 4 persoane şi au fost incendiate 12 case ale romilor, în timp ce alte 4 au fost distruse. De menţionat este faptul că, în cazul celor 17 pogromuri (înregistrate din 1989 pînă în 1995) ale majorităţii etnice, şi nu numai, împotriva comunităţilor de romi din România, incendierea sau distrugerea caselor romilor neasimilaţi de majoritate induce ideea alungării definitive a romilor din localităţile respective, soluţia legală, juridică, din partea autorităţilor părînd a nu fi conformă cu voinţa comunităţii. Situaţiei critice din toate punctele de vedere în care se găsea comunitatea romă în primii ani de democraţie, lipsei măsurilor de sprijin pentru integrarea socială a acesteia i-au fost aplicate, drept soluţie finală, evacuarea forţată de către comunitatea majoritară, acţiune care, în acele momente, şi-a găsit legitimitatea în dorinţa comunităţii de a extirpa infracţionalitatea pusă în totalitate pe seama romilor. Indiferent de actorii implicaţi, conflictele interetnice sînt considerate a fi expresia generală a lipsei stabilităţii social-politice din primii ani de la Revoluţie. Un argument în acest sens poate fi incapacitatea autorităţilor de a acţiona atît în vederea prevenirii, cît şi în sensul soluţionării acestor conflicte care au definit, într-o mare măsură, cadrul interetnic din primii 5 ani de democraţie românească. Acum însă, la 16 ani de la primele lozinci ale revoluţionarilor care anunţau victoria capitalismului în faţa socialismului, după ce aspiraţiile euroatlantice ale României s-au materializat, iar visul european este pe cale să se împlinească, sprijinită în mare măsură de "recomandările" clubului select al UE privind paşii pe care trebuie să îi facă pe drumul integrării, România este considerată un model european al relaţiilor interetnice. România se poate mîndri cu un cadru legal menit a combate şi sancţiona discriminarea de orice fel, cu politici de integrare a minorităţilor în diferite sfere ale vieţii economice, politice, educaţionale. Totuşi, dincolo de cadre legislative şi de măsuri afirmative, pentru a căror imprimare s-au consumat tone de tuş şi kilometri de hîrtie, dincolo de declaraţii debordînd de empatie şi de angajamente pline de pasiune pentru etnia romă, în rîndurile căreia fiecare non-rom îşi regăseşte brusc prieteni foarte buni atunci cînd intră într-o polemică referitoare la romi, e evident că ale noastre conflicte interetnice s-au mutat la alt nivel, că statul român nu e pregătit încă să acorde minorităţilor naţionale un statut, din moment ce proiectul de lege privind statutul acestora e populat de păienjeni care trădează preocuparea politicienilor pentru acest document, pe care unii l-ar numi un act de secesiune. Mai nou, nu mai auzim de cazuri de violenţă colectivă din partea majorităţii, ci auzim de abuzuri ale instituţiilor, în speţă ale poliţiei şi primăriilor, asupra comunităţilor de romi. Familii întregi sînt pur şi simplu evacuate din locuinţe, indiferent dacă temperatura atmosferică e de +20 sau -20 de grade Celsius, fără a li se oferi o alternativă. De ani de zile comunitatea romă atrage atenţia statului că nu o tratează ca pe un partener de discuţie măcar atunci cînd vine vorba de soarta comunităţii. Însă fără rezultate notabile. Doar poliţia a aplecat urechea la suferinţa comunităţii rome şi i-a conferit statutul de partener, însă unul special... sparing partner, pe care îşi testează capacitatea de intervenţie rapidă şi duritatea gloanţelor... de cauciuc.