Gînduri răzlețe despre publicul de teatru
Cînd mă gîndesc la publicul de teatru, n-am în minte o imagine unitară. Nu cred că există un public de teatru, așa cum există un public pentru fotbal. Publicul de fotbal mi-l imaginez omogen, înclinat să aprecieze jocul de fotbal care, în esență, e mereu același: se aleargă după o minge cu scopul de a o băga în poarta adversarului. Microbistul se uită, în principiu, cam la orice meci. Publicul de teatru e variat, așa cum, variate, sînt și spectacolele de teatru. N-am pretenția că rîndurile astea acoperă toate tipurile de public; scriu despre publicuri cu care am avut ocazia să mă întîlnesc în diferite împrejurări.
● Unii oameni vin la teatru doar ca să se relaxeze, preferă spectacolele ușoare, de obicei comedii de situație, care nu-i solicită excesiv, nici intelectual, nici emoțional. Vin la spectacole ale căror titluri le uită, de regulă, imediat ce au ajuns acasă. Ca un fel de spa cu o tușă de cultură. E publicul care vrea să uite de greutăți, de rate, de facturi, de eșecuri…
● Există apoi publicul care vine la teatru nu ca să uite, ci ca să-și amintească: să-și amintească lucruri pe care, în tăvălugul grijilor zilnice, le uită: că sîntem muritori, că a-ți fi milă nu e un semn de slăbiciune, că frica pe care o simți în sala de spectacol te poate ajuta să scapi de frică în viața ta.
● E limpede că toată lumea vrea povești, dar există povești care rezistă în amintire o zi, ca o mică bîrfă auzită în tren, și altele care rezistă toată viața. Și, la teatru, există un public pentru povești-de-o-zi și public pentru povești-de-o-viață.
● Recunosc că nu m-am gîndit niciodată la ce vrea publicul în sensul alegerii unor texte care să satisfacă anumite criterii care să acopere nevoile publicului. Cred că teatrul este o ocupație îndreptată spre comunitate, spre oamenii concreți, și nu o activitate menită să satisfacă pornirile narcisiste ale regizorului sau actorilor. Deși, în sinea lui, orice regizor (sau actor) e cu desăvîrșire convins că alegerea unui text în funcție de criterii strict persoanle se întîlnește obligatoriu și cu ce vrea publicul. Și nici eu nu fac excepție… Dar cred că e fundamental greșit să cauți deliberat să satisfaci gustul publicului.
● Cele două publicuri de mai sus nu sînt nici ele omogene, asemenea unor blocuri de granit, ele sînt tipurile mari, însă dacă mă gîndesc la fiecare om în parte, văd o întrețesătură de gusturi, nevoi, căutări particulare care îl pot face pe un om anume să migreze de la un tip de spectacol la altul.
● Am observat și eu, ca mulți alții, obiceiul publicului de a se ridica în picioare la aplauze; din păcate, n-am reușit să diferențiez nici măcar între cele două mari categorii de sus. În ultima vreme, ridicarea în picioare la teatru a devenit ca aplaudarea la aterizarea avionului. O gesticulație cu un aer conformist pentru care nu am o explicație. Nu se poate ca toate spectacolele să fie excepționale. În timp, ca persoană care face teatru, lucrul ăsta te poate induce în eroare: cînd vezi că publicul se ridică în picioare la aplauze, deși tu știi că reprezentația n-a fost dintre cele mai reușite, ajungi fie să te îmbeți de succes, fie, dacă ești o fire mai acră, să disprețuiești spectatorii ca fiind niște ignoranți. Ambele direcții sînt periculoase fiindcă una te plafonează, iar cealaltă te îndepărtează de bucuria întîlnirii cu publicul.
● Nu știu să analizez și să măsor publicul de teatru, dar ce cred e că publicul de teatru e cu siguranță format din oameni care caută să fie laolaltă cu alții ca ei, dar și cu actorii vii de pe scenă. Schimbul acela de energii e ceva ce doar pe stadion mai găsești. Sigur, sînt energii de alt tip, dar materialul teatrului e tocmai energia care se naște între cel care face ceva și cel care privește.
● Pomeneam la început de publicul de fotbal. Poate părea straniu, dar cred că e ceva, undeva adînc, care apropie publicul de teatru de publicul de fotbal: și pe stadion avem un conflict între un protagonist (echipa cu care ținem) și un antagonist (echipa adversă), un conflict cu peripeții (meciul), scopuri și intenții (golul, pasele, driblingurile), ba chiar și catharsis (momentul înscrierii golului), cînd tribunele se dezlănțuie. Unii pierd, alții cîștigă. La fel e și la teatru. Mi-aș dori ca spectacolele de teatru să producă emoții atît de puternice încît să-l pună pe spectator în mișcare, să-l zguduie interior, și emoțional, și intelectual, așa cum o face un gol înscris pe un stadion de fotbal.
Bogdan Budeș este regizor de teatru.
