Gîndirea magică. Mai bine în eroare decît în incertitudine

„Medicina modernă, prin presa populară, prin literatura științifică, minte. Vă voi spune Adevărul.”

(Un conspiraționist)

Realitatea rezistă. Ea este numele însuși al rezistenței. Ori de cîte ori gîndul, credința, sentimentele noastre ne fac să zburăm, să plutim, să visăm că sărim cu parașuta, solul ferm al realității ne susține sau ne împiedică să cădem. Ea este ceea ce ne menține fermi în raport cu noi înșine și siguri în raport cu lucrurile din jur. 

Dar, deși rezistă, ea este adeseori dezagreabilă. Ea se împotrivește pînă și dorinței noastre de a fi mai frumoasă, mai coerentă, mai ușor de înțeles. Realitatea e complexă, tot mai complexă, chiar complexă pînă la insuportabil și pînă la incomprehensiune. Ea se lasă citită tot mai greu, de către tot mai puțini oameni. 

Iar împotriva acestei rezistențe a neînțelesului din realitate, oamenii au deprins mereu tehnici de depășire sau de evitare a lui. L-au convertit în înțelesuri simple, menite să domesticească adevărul rebel al lucrurilor și al schimbărilor lor. Au pornit în cucerirea neînțelesului adeseori pe căi proprii, învingîndu-l cu înțelesuri subiective, rapide și confortabile. Această convertire s-a putut numi, de-a lungul istoriei, gîndire magică. 

Istoria lumii este, în mare parte, și istoria gîndirii magice care supune realitatea dorințelor oamenilor. Mai degrabă, această gîndire are calitatea miraculoasă de a-și imagina că posesorul ei sau altcineva au puterea de a împlini dorințe, de a provoca sau de a împiedica producerea anumitor evenimente, de a rezolva probleme personale sau colective, fără a trece prin procese pe care le-am putea numi „tehnice”.

În ciuda progresului științific, datorat în mare parte dezvoltării cunoașterii de acest tip în lumea modernă, gîndirea magică nu a dispărut. Dimpotrivă, ea a însoțit explicația științifică și acțiunea tehnică de-a lungul întregii ei istorii. Una dintre formele cele mai persistente ale gîndirii magice este credința religioasă, dar știm bine că această gîndire nu se reduce la religie. De la vrăjitoria din toate civilizațiile pînă la pseudoștiința de astăzi, magia a dublat și a infiltrat religiile dominante, confiscîndu-le uneori, subminîndu-le sau găsindu-și un loc confortabil înăuntrul lor. 

În același timp, dacă este să dăm crezare psihologilor, gîndirea magică este un stadiu în dezvoltarea copilului, cuprins între 2 și 6 ani, un stadiu în care copilul crede că descoperă faptul că tot ce gîndește poate acționa direct asupra lumii și o poate schimba. Inteligența în dezvoltare a puiului de om creează legături între elemente considerate independente, legături dintre care unele, mai tîrziu, vor fi validate prin știință sau prin practica de zi cu zi, iar altele se vor dovedi fie simple coincidențe (sau succesiuni), fie întîmplări, fie în sfîrșit asocieri hazardate, care au avut farmecul lor în copilărie, dar care, la vîrstă adultă, sînt hazlii ori periculoase.

De asemenea, tot psihologii ne lasă să înțelegem că gîndirea magică este o încercare de a scăpa angoasei necunoscutului și diferitelor noastre conflicte interioare. În fața lumii complicate și de neînțeles, pare că se ridică puterea gîndirii care e în stare să spulbere neînțelesurile și incertitudinea atunci cînd preia controlul asupra evoluției lucrurilor sau chiar impune acesteia explicații cauzale, al căror rost este de a împiedica revenirea lor și angoasa provocată de întoarcerea anumitor lucruri. Din acest motiv, ar ajunge oamenii să prefere eroarea în locul incertitudinii: mai bine un „adevăr fals”, dar care este al meu și pe care îl împărtășesc cu alții asemenea mie care cred în el și care ne face să ne simțim confortabil, decît nesiguranța incertitudinii, care ne expune necunoscutului și neliniștii.

Ideea mea, în acest scurt text, nu este de a explora dimensiunea psihologică și psiho-patologică a acestor mecanisme care, dincolo de vîrsta copilăriei, pot să dea naștere la obsesii, depresii ori la alte tulburări de aceeași natură. Ci de a căuta, în „copilăria omenirii”, adică în societățile considerate „non-moderne” și în copilăria omului, sursele unui comportament însuflețit de gîndirea magică, așa cum îl putem observa răspîndindu-se astăzi cu atîta succes în jurul nostru. Și nu doar de a le căuta acolo, ci de a constata felul în care supraviețuiesc ele în lumea modernă, construită pe raționalitatea de tip științific, printre adulți, și cum îmbracă ele forme din ce în ce mai originale și mai adaptate noilor tehnologii.

Ipoteza mea în acest scurt text este că o bună parte din ceea ce noi vedem astăzi desfășurîndu-se în jurul nostru sub forma pseudoștiinței, a post-adevărului, a dezinformării, a ignoranței voluntare, se datorează exploatării de către foarte profitabile industrii ale credibilității a acestei reminiscențe magice din mintea oamenilor. Acest lucru este posibil nu doar pentru că, așa cum spune psihiatrul Derek Bolton, oamenii preferă uneori să explice fenomene reale prin cauze iraționale, ci și, mai mult, pentru că acest gen de explicație este foarte la îndemîna oamenilor. A devenit astfel întrucît rețelele sociale au îngăduit oamenilor, prin facilitatea conectivității instantanee, să se regăsească ușor în credințele lor, să se alieze în forme de solidaritate a credulității care, prin repetiție, au conferit iraționalului aparența unei raționalități alternative și superioare celei de natură științifică, bunăoară.

Traficanții

Fraza din motto este preluată dintr-un text publicat pe rețelele sociale de către una din curajoasele luptătoare românce pentru drepturile pseudoștiinței de a fi considerată o știință superioară. Alături de alte persoane devenite publice din rațiuni diverse, dar care se regăsesc astăzi în rețele foarte puternice de adevăruri alternative, se construiesc bucată cu bucată zidurile unei realități paralele în care se amestecă fărîme de adevăr cu sosuri grele de minciună și ignoranță. Pentru că da, așa cum bine spunea și poetul Paul Valéry, amestecul dintre adevărat și fals e mai fals decît falsul însuși: există în marile teorii ale realităților paralele urme de adevăr, așa cum există în unele alimente urme de arahide sau de nuci, dar care nu reușesc să producă decît cel mult alergii la adevărul științific sau la cercetările acreditate într-un domeniu sau în celălalt. 

Este irelevant dacă industriașii conspiraționismului și post-adevărului cred ei înșiși în teoriile pe care le fabrică și care le conferă reputație și chiar un soi de celebritate. Nimic nu exclude ca, pînă la un moment dat, unii dintre acești promotori ai manipulărilor să fi fost elevi silitori, studenți conștiincioși, oameni cu respect față de știință și de metodele ei. Dar este pe cît se poate de cert că a venit un moment în care au constatat cît de eficiente pot deveni manipulările pe care le produc în a stîrni contagiune, în a sădi în mintea oamenilor falsele adevăruri care să-i tranchilizeze sau să-i facă dependenți de alte și alte narațiuni de acest gen. Dependență care, nu-i așa, aduce putere, bani, prestigiu.

Pe vremuri, acești traficanți ar fi susținut cu „argumente” existența sirenelor, a marțienilor, a OZN-urilor ș.a.m.d. Astăzi, ei zburdă cu o dezinvoltură demnă de cauze mai bune printre domeniile cele mai complexe ale medicinei, tehnicii, cercetărilor nucleare, demografiei, digitalizării, pășind cu o grație de invidiat printre explicații savante sau care se pretind savante și construind din nimic lucruri miraculoase.

Această industrie nu ar funcționa cu motoarele la maximum dacă publicul ar avea capacitatea de a distinge prin propriile forțe mentale între explicațiile raționale și magie. Tuturor ne place să credem în magia Crăciunului, ca un moment de emoție specială, dar asta nu înseamnă că mai credem (dacă am făcut-o cînd eram copii) în sania trasă de reni și care zboară a lui Moș Crăciun care împarte cadouri tuturor copiilor din lume. Magia, în forma ei populară sau „vulgară”, are această calitate de a încînta lumea, de a o vrăji și de a o face mai frumoasă. Dar noi știm (sau ar trebui să știm) că ea nu explică evenimentele ce se întîmplă în lume, ci doar le colorează și le asociază imaginației.

Din nefericire, în strategiile de manipulare de astăzi, această graniță este ștearsă, pentru că oamenii și-au pierdut (dacă au avut cîndva...) capacitatea de a deosebi între adevărul științific și „adevărul” magic. 

Această pierdere poate avea mai multe cauze: o educație școlară deficitară, în care învățarea științei a părut un efort inutil pentru reușita în viață și de pe urma căreia nu a mai rămas aproape nimic la vîrsta adultă; întreruperea educării și a oricărei curiozități de natură epistemică după încheierea anilor de școală; înlocuirea acumulării de cunoștințe utile de natură rațional-științifică cu bombardamentele de informații haotice de natură mediatică. Dar și o condiție social-economică precară, ce descurajează sau chiar interzice adevărul la lumi ale raționalității argumentative, ce împing oamenii înspre marginile societății cunoașterii.

Un alt șir de cauze poate fi de partea științei înseși sau a discursului științific care și-a pierdut mult din capacitatea și răbdarea de a explica în mod imaginativ și responsabil oamenilor de rînd avansurile sale. Complexificarea tehnică a științei se face prin încercări repetate, în care succesele alternează cu eșecurile, în care ipotezele se contrazic sau se anulează reciproc. Dar din această evoluție recentă oamenii nu înțeleg nimic; sau înțeleg doar ce vor să înțeleagă și ce le este adeseori tradus în limbaj simplu și mincinos de către traficanții de false adevăruri. 

Ce este sigur e că societatea noastră, ca multe alte societăți contemporane, a devenit în ultimii ani foarte vulnerabilă la gîndirea magică, aceea care l-a însoțit pe om în istoria lui dinainte de știință. Numai că această gîndire a miracolelor (chiar și prin pelerinaje la moaște), a explicațiilor fanteziste, a dorințelor care se împlinesc ușor (da, poate că și păcănelele sînt un reziduu al gîndirii magice, pentru că e vorba acolo de noroc, adică de o minune) formulează astăzi revendicări publice și politice, înfruntînd agresiv ordinea democratică și suportul ei de natură științifică și tehnologică. O înfruntare în care nu se luptă două feluri de știință și nici două feluri de democrații, ci în care se iau la trîntă ignoranța cu știința și iliberalismul cu democrația. 

Deznodămîntul pare încă departe de a putea fi anticipat.

Ciprian Mihali este profesor la Departamentul de Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Ultima carte publicată: Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală, Editura Trei, 2023.