Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii

Nu avem nici pe departe o idee clară despre cum va arăta educația în viitor, dacă roboții dotați cu inteligența artificială (IA) vor înlocui profesorii de astăzi. Avem însă o idee mai clară despre cum (nu) ne-am dori să arate oamenii educați ai viitorului. Probabil că nu ne-am dori să arate ca niște roboți ultracalculați, exclusiv raționali și insensibili la context. Printre altele, autonomia, decizia morală rațională, autoreflexivitatea, gîndirea creativ-proiectivă și compasiunea sînt ingrediente-cheie pentru un portret dezirabil al omului educat din viitor, un om care să nu poată fi confundat cu o mașinărie. Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?

O astfel de întrebare ne duce, inevitabil, către o discuție despre rolul educației acasă și în școală, mai cu seamă în perioada cea mai intensă de formare, din copilăria timpurie și pînă la adolescență. Am trecut de mult de perioada în care „cei șapte ani de acasă” erau suficienți. Avem de cîțiva ani diverse curente de parentaj mai mult sau mai puțin responsabil, cu îndemnuri contradictorii privind educația copiilor acasă. Ne educăm copiii să fie ori docili pentru că, nu-i așa, „capul plecat sabia nu-l taie”, ori să fie liberi, fără constrîngeri, fără repere, să facă „ce vor, cînd vor, cum vor” și restul nu mai contează. Un lucru pare să fie însă constant în educația copiilor: îi ferim de orice le-ar putea dăuna, creăm în jurul lor o „cultură a siguranței”.

Una dintre consecințele morale ale culturii siguranței pare a fi chiar debilitarea morală a copiilor și adolescenților. Definită în dicționar drept „stare de slăbiciune a organismului, însoțită de scăderea rezistenței la eforturi și la boli”, debilitatea poate fi și de natură morală, manifestată prin scăderea abilităților morale.

Acest efect de degradare a abilităților noastre morale este generat în bună măsură și de modul în care interacționăm cu tehnologia, fapt și mai vizibil în cazul copiilor și adolescenților. Ceea ce Shannon Vallor numește moral deskilling (vezi cartea Technology and the Virtues: A Philosophical Guide to a Future Worth Wanting) poate fi exemplificat prin scăderea capacității de a fi atent sau de a acorda atenție, pe fondul adîncirii practicilor din noile media, precum utilizarea simultană a mai multor fluxuri de informații pe diverse platforme (social media, fluxuri de știri, mesagerie instant etc.). Abilitatea de a acorda atenție este nu doar un atribut cognitiv, ci și unul moral, căci este implicat și în capacitatea noastră de a acorda atenție celor din jur, de a fi disponibili pentru a-i asculta sau ajuta într-un mod adecvat, la momentul potrivit, pentru un interval de timp potrivit, cu doza potrivită de compasiune. Toate acestea sînt ingrediente-cheie ale înțelepciunii practice, virtute aristotelică centrală pentru formarea caracterului, căci prin phronesis găsim măsura potrivită de instanțiere a virtuților în contexte practice de viață.

Dacă în educația pe care o primim, ne-o însușim sau o oferim acasă încă mai includem, mai mult sau mai puțin conștient, dimensiunea formativă, ei bine, educația din școală a rămas repetentă la acest capitol. Școala ar trebui să însemne mai mult decît acumulare de informații și mai mult decît dobîndire de competențe pentru o profesie sau alta. Este nevoie de aceste planuri, dar este nevoie și de ceva în plus, ceva care ne întoarce la rolul fundamental al educației – acela de formare pentru viață, de cultivare a virtuților de caracter și insuflare a valorilor umane. Școala ar trebui să fie un spațiu de formare pentru viitori adulți împliniți, care să reflecteze asupra întrebării-cheie a eticii, întrebare ce ne urmărește încă din vremea lui Platon și Aristotel: cum ar trebui să trăim? Școala ar trebui să pregătească oameni care să își dorească să fie mai buni, să facă binele și să fie modele pentru ceilalți. Abia atunci cei care trec prin școală vor înțelege că educația este pentru ei, nu împotriva lor.

Cred că toată această discuție nu este în van și că școala românească (de masă, nu doar în regim privat) încă mai are (sau poate avea) dascăli dedicați profesiei, care sînt mai atenți la copiii și tinerii pe care îi au în față decît la evaluări, raportări și alți balauri administrativi. Aceștia trebuie susținuți și încurajați să își exprime punctul de vedere în cancelarie în fața colegilor care consideră că totul se rezumă la note, teme și concursuri școlare. Părinții care au trecut prin experiența înscrierii copilului la școală în ultimul deceniu știu prea bine că dascălii recomandați ca „foarte buni” sînt de fapt dascălii care dau cele mai multe teme și presează constant copiii să obțină rezultate cu care apoi să își mențină prestigiul de „foarte buni”.

Iar dacă la nivelul claselor primare copiii mai au totuși șansa unor dascăli-învățători care să își ia în serios rolul de formatori de caractere, lucrurile devin tot mai dramatice în gimnaziu și liceu, cînd pînă și orele de dirigenție se transformă în ore de matematică, biologie, chimie sau orice altceva. Pînă la schimbări și transformări majore de viziune și programă în învățămîntul preuniversitar, rămîne valabilă vorba „omul sfințește locul”. Dascălii sînt primii care pot reforma de jos în sus sistemul, care pot face minuni la clasă, care pot pune în practică temuta programă în modalități care să îi formeze, nu doar să îi informeze pe elevi.

Imaginație și contrafactuali

Formarea morală nu este o formare impersonală, algoritmică și decontextualizată, ci este în strînsă legătură cu psuchê, cu sentimentele morale ale ființei umane. Tot mai multe studii din sfera științelor cognitive evidențiază în ultimii ani rolul psihologiei morale, al compasiunii, printre altele, în ghidarea comportamentelor morale ale ființelor umane. Este important să ne pese. De noi înșine și de cei din jur. Formarea morală este așadar mai mult decît un calcul rece și rațional cu privire la comportamente dezirabile, la ce ne-ar face plăcuți în ochii celorlalți de dragul recunoașterii sociale și al unor avantaje de naturi diverse. Cum ar spune Aristotel, este nevoie de exercițiul rațiunii în practicarea virtuților, căci numai atunci putem vorbi de virtuți etice (și nu de vicii), cînd avem un raport de armonie între afecte și rațiune.

Pentru formarea morală și educarea abilităților morale, mai cu seamă ale copiilor și adolescenților, ne sînt de ajutor o serie de exerciții, demersuri, practici, dintre care voi enumera: cultivarea imaginației morale, jocul de rol și gîndirea critică morală. Le iau pe rînd, separat, deși cele trei sînt mai degrabă întrepătrunse.

În primul rînd, cultivarea imaginației morale înseamnă imaginarea unor scenarii cu încărcătură morală și dezvoltarea unor soluții ipotetice de tipul „Ce am face dacă...?”. Putem dezvolta contrafactuali morali și exploata relația „dacă... atunci” imaginînd, de pildă, cum ar arăta o lume posibilă foarte asemănătoare cu situația noastră prezentă, dar în care anumite elemente etice se schimbă. De pildă, cum ar arăta o lume în care principala materie studiată în școală ar fi „Însușirea minciunii. Teorie și practică”? Ce consecințe ar genera o astfel de situație? Cum ar modifica motivațiile morale ale oamenilor? Ce ar spune asta despre caracterul lor?

În al doilea rînd, jocul de rol este de mare ajutor pentru a înțelege perspectiva celuilalt, pentru a înțelege motivațiile complexe ale celor din jur și a le raporta la diferite influențe și presiuni contextuale. A-ți asuma perspectiva celuilalt și a te strădui să găsești justificări pentru acțiunile celuilalt este un exercițiu care cultivă toleranța, compasiunea și deschiderea către dialog. Este poate un exercițiu cu atît mai necesar astăzi, cu cît radicalizarea, polarizarea și discursul urii sînt tot mai răspîndite.

În al treilea rînd, gîndirea critică morală este un tip specific de analiză conceptuală, una îndreptată spre categoriile etice bine-rău, permis-interzis, posibil-indiferent. Este o antrenare a minții pentru a identifica situații relevante din perspectivă morală, acțiuni cu încărcătură morală, motivații și implicații morale, pentru a dezvolta argumente care susțin sau blamează un anumit tip de comportament. Formarea gîndirii critice morale ajută totodată la sesizarea inconsistențelor în susținerile celorlalți, dar și în cazul propriilor noastre susțineri. Ne ajută să fim lucizi atunci cînd evaluăm argumentele pro și contra dezvoltate pe marginea unor subiecte controversate precum libertatea de exprimare în social media, bioameliorarea morală, folosirea roboților-soldat etc.

Toate aceste trei exemple de educare a abilităților morale sînt folosite în facultățile de filosofie din România și din întreaga lume, dar ele pot fi integrate cu succes la clasă și în învățămîntul preuniversitar, încă din clasele primare. Înainte de începerea pandemiei, mai mulți colegi de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată am avut ocazia să susținem ateliere de gîndire critică morală în școli din București, în clase primare cu peste treizeci de priviri curioase înșirate pe trei sau patru rînduri înghesuite. Copiii din ciclul primar au încă bucuria pe chip, întrebările necenzurate pe buze și reacțiile politic incorecte în buzunar. Chicotesc, reacționează cu „uaaaaa” și cu „uooooo”, nu au uitat să întrebe „De ce?” și, bineînțeles, îți dau cele mai surprinzătoare răspunsuri.

La atelierul despre una dintre acele virtuți pe care riscăm să le pierdem în lumea lui „la un swipe distanță” – atelierul despre răbdare –, i-am provocat pe cei mici să își imagineze ce ar face în diferite împrejurări în care nu ar mai avea răbdare. „Cînd stau la coadă și nu mai am răbdare, mă bag în față” a fost unul dintre cele mai sincere răspunsuri primite. Răbdarea, asemeni altor virtuți de caracter, precum curajul, generozitatea sau prietenia, poate fi educată. Ajută mult lecturile, de la basmele populare românești pînă la poveștile contemporane ale lui Alec Blenche din seria Călătoriile lui Erus. Cultivarea virtuților morale se întîmplă însă mai cu seamă prin exercițiu și repetiție, zilnic, acasă și la școală.

Probabil nu vom putea construi roboți virtuoși nici măcar într-un viitor foarte îndepărtat, dar în timp ce vom încerca să îi construim vom descoperi că posibilitatea de a ne forma un caracter virtuos, prin cultivarea gîndirii critice morale, este parte din specificul nostru uman. Și dacă acest lucru este adevărat, atunci de ce să nu îi acordăm atenția cuvenită?

Mihaela Constantinescu este lector la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București și director executiv al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Susține ateliere de gîndire critică morală pentru copii în cadrul Asociației pentru Educație în Științe Socio-Umane (ESSU).