Ghizii din subterană

Deocamdată în România nu putem vorbi de un gen al teatrului underground stabilizat. Cluburile de teatru sînt prea puţine pentru a isca o concurenţă reală între ele. Tinerii artişti le folosesc mai mult ca pe o rampă de lansare personală şi mai puţin ca pe un spaţiu alternativ al libertăţii de expresie. Chiar dacă deschizătorul de drumuri, Green Hours-ul din Bucureşti se află la zece ani de la prima producţie originală, putem vorbi de teatrul de subterană ca de un experiment aflat încă la început. Cu toate acestea, cluburile de teatru underground reprezintă la noi mai mult decît instaurarea unui alt gen de teatru. Cum tineri din România, conform unui sondaj Pro Youth realizat la finele anului trecut, nu mai merg la teatru, fiind mai atraşi de televizor, de lumile virtuale ale jocurile pe calculator sau ale reţelelor de Internet, clubul de teatru a devenit o "momire" a tînărului către această zonă. Şi, după cum toate cluburile şi spaţiile alternative, care oferă acest gen de spectacol, sînt neîncăpătoare, e la îndemîna oricui să-şi dea seama că este mult mai uşor să ademeneşti un tînăr la un spectacol de teatru, oferindu-i-l, nu sub forma unui bilet la un Teatru-Instituţie, ci ca pe un fel de "bonus", la o cafea şi la o ţigară. CUM A ÎNCEPUT? Cu Green Hours 22 jazz-cafe. Iniţial un club de jazz, înfiinţat în 1994, într-o clădire veche de pe Calea Victoriei, clubul a devenit în prezent şi un fel de iniţiator al teatrului underground, fiind şi un deschizător de drumuri. Nu a apărut însă ca rezultat al unui plan îndelung pus la cale, ci dintr-o joacă. În pauzele dintre concertele de jazz, tineri actori şi studenţi la teatru, unii dintre ei clienţi ai barului, înjghebau scurte scenete de cîte 5-7 minute, scenete care "au prins" la public din ce în ce mai mult. Cum a alunecat Green Hours de la acele scheciuri înspre panta teatrului, ajungînd în prezent să aibă spectacole premiate la gala UNITER şi să fie printre promotorii teatrului underground în România? Voicu Rădescu, directorul Green Hours, îmi spune că totul a început de fapt prin întîlnirea cu Maia Morgenstern şi Dorina Crişan Rusu, întîlnire care a dat naştere primului spectacol produs la Green, Chantan au lait, cu premiera pe 1 decembrie 1997 şi, în acelaşi timp, Teatrului LUNI. Faptul că a continuat producerea acestui gen de spectacol mă face să întreb: ambiţie artistică sau idee de afacere? "Green Hours nu a fost niciodată şi nici nu va fi o afacere." Iar tonul dlui Rădescu mă face să înţeleg că alăturarea termenului "afacere", Teatrului LUNI, a fost aproape o blasfemie. "Chiar dacă au fost artişti care au venit aici gîndind că vor face bani" şi "chiar dacă în prezent, la zece ani de la primul spectacol original Green Hours, spectacolele sînt premiate la Gale importante din lumea teatrului", chiar dacă "în primii ani, tot ce însemna teatru însemna costuri", iar acum "reprezentaţiile au ajuns să se susţină prin ele însele", despre teatrul underground în România, "încă mult timp de acum înainte, nu se poate spune că are multe şanse de cîştig material". Lăsînd la o parte ideea blasfemiatoare, în afara spaţiului alternativ, ce este teatrul underground? "Este un alt fel de teatru, poate şi datorită infuziei imense de tinereţe care îl străbate. În general, tinerii sînt cei care ţîşnesc pe aceste scene, unii - pentru că şi-o doresc, alţii - pentru că în alte părţi nu au loc. Pe de altă parte, teatrul underground ţine şi de o altă atmosferă: fiind un spaţiu liber, mai decontractat, stă la baza naşterii unor acte artistice care nu ar avea cum să ia fiinţă în zone rigide, convenţionale şi organizaţionale." Mă uit în jur. La momentul interviului mai era o oră pînă să înceapă spectacolul. Se amenaja "spaţiul", se aranjau reflectoarele. Cîţiva tineri şi-au făcut apariţia, s-au salutat cu cei de la bar, apoi între ei. Au pînă în 25 de ani, blugi evazaţi, genţi enorme şi lungi. O tînără, în faţa mea, cu părul blond şi sauvage, comandă o cafea, îşi aprinde o ţigară şi deschide o carte. Mă numesc Roşu. La altă masă, trei tineri, doi băieţi şi o fată (fata poartă mănuşi fără degete, iar unul dintre băieţi - un cercel în nas) discută aprins dacă Metallica, şi nu Manowar, deţine supremaţia în muzica hard. Publicul de la Green are o personalitate absolut distinctă. Şi se poartă ca şi cum ar fi fiinţe superioare. Chiar dacă, iniţial a fost privit cu suspiciune, "publicul de bere" s-a dovedit în timp a fi, de fapt, şi un mare iubitor de teatru. "Mulţi vin special pentru spectacole. Puştii, pe care îi ştiu de cînd erau în liceu, sînt azi oameni Ťrespectabili», cu slujbe şi familii, şi continuă să vină. Vin şi noi găşti de liceeni care se interesează de evenimente, ne dau adresele lor de e-mail şi ne roagă să îi anunţăm de premiere. Formatori de public? Cu siguranţă, şi chiar mă laud că am transformat deja o bună parte din clientela de bar în public de teatru." SPAŢIUL DE RISC Adriana Zaharia, una dintre fondatoarele Teatrului "Desant", îmi spune de la bun început că underground-ul e specific fiecărei culturi, fiind un fel de reacţie la cultura de masă. Teatrul underground ar trebui să fie "zona de risc maxim, în ceea ce priveşte expresia artistică. Ar trebui să fie factorul de inovaţie permanentă. Însă acum nu avem aşa ceva pentru că, deşi inovaţie puternică poţi întîlni, expresiile nu sînt încă aşezate, nu sînt coerente din punct de vedere al discursului artistic. Nu există o strategie, iar lucrurile sînt destul de întîmplătoare." Sediul "Desant"-ului, un fost magazin de telefoane, 270 de metri pătraţi, jumătate din el, la subsol, jumătate, la parter. Spaţiile de joc sînt trei, dar pînă acum s-a folosit mai mult underground-ul. Este prins într-o atmosferă desăvîrşit urbanizată şi industrială, creată, pe lîngă ţevile din tavan ale blocului care îl găzduieşte, şi de o atitudine pe care, ca spectator, ţi-o induci de unul singur, venind pînă acolo, din decorul fostului bulevard 1 Mai. Imaginea lui e de "burtă a oraşului", după cum o denumeşte fondatoarea acestui spaţiu de teatru alternativ.