Ghid pentru începători

1994. Prima cerere de sponsorizare, primul dosar. Îmi pregăteam filmul de diplomă la ATF şi nu aveam suficienţi bani. Habar n-aveam la cine să cer. Mama cunoştea pe cineva la Banca Dacia Felix, omul avea şi un business cu uleiuri auto şi m-a ajutat. Am învăţat încă de atunci că e important să cunoşti pe cineva. Nu e determinant, dar poate fi esenţial. Ştiu oameni şi ONG-uri cu proiecte minunate, dar care se plîng că nu au "intrări". Recent, am produs un film documentar despre echipa de fotbal a României pentru oameni fără adăpost care voia să participe la Cupa Mondială de fotbal pentru persoane homeless. Melbourne, decembrie 2008. O fundaţie din Timişoara a bătut la peste 20 de uşi şi nu a găsit nici un sprijin. I-am ajutat punîndu-i în legătură cu cei de la Fundaţia Vodafone, cărora li s-a părut un subiect extraordinar. Au spus "da" în cîteva zile. Mi-am spus: "ce noroc că îi cunosc pe Lidia şi pe alţi oameni extraordinari care au rezonat şi ei la un proiect deopotrivă trăsnit şi îndrăzneţ". Nu e însă totdeauna esenţial să cunoşti tu pe cineva, important e să fii (re)cunoscut de sponsori sau ca proiectul tău să genereze oarece buzz. Sau să ai recomandări bune. N-am să uit cînd căutam bani pentru prima ediţie a Festivalului de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj. Iarna 2001/2002. Prima tentativă de a obţine bani, primul meeting. M-am dus la Nescafé cu plămînii umflaţi de încredere; erau implicaţi şi în alte festivaluri de film din regiune, simţeam că musai trebuie să îi agăţ. După 30 de minute de discuţie, am rămas nu doar cu un sponsor principal pentru trei ediţii, dar şi cu un prieten pe viaţă. Sper. Merci, Afro. Nu-mi venea să cred că poate fi aşa de simplu şi am bănuit că va fi apoi floare la ureche. Că sponsorii vor curge grămadă, că toţi vor fi la fel de deştepţi şi de deschişi precum doamna de la Nescafé şi că vor realiza ce proiect excelent vreau să fac. Ei bine, n-a fost aşa. Naivitatea de care n-o să mă lecuiesc niciodată mi-a jucat încă o festă. Festivalul m-a prins (înainte de a începe) cu o gaură de 10.000 de euro. În disperare de cauză, am apelat la un clujean, ministru pe vremea aia, şi om de caracter, întîi de toate: Vasile Dîncu. I-am povestit ca un şcolar tot ce vreau eu să fac cu festivalul şi cum Clujul va creşte mare şi tare peste ani. Plus beleaua cu biletul de avion neachitat al lui Jason Priestley, care era Guest Star la TIFF 2002, şi care trebuia să ajungă în 6 zile din L.A. în Cluj. Omul chiar m-a crezut, a zis da şi festivalul s-a putut face. Nici acum nu ştiu dacă am cerut prea puţin sau puteam să mai întind "coarda". Cu statul nu ştii niciodată... N-aş vrea să credeţi că toţi oamenii pe care i-am vizitat în peste opt ani de zile sînt drăguţi, amabili şi dornici să sară în ajutor. Am întîlnit şi multă ipocrizie, suficienţă şi lipsă de bun-simţ. Tot cam prin primul sau al doilea an de TIFF, în disperare de cauză şi lipsă de bani, am rugat o prietenă să mă însoţească la cîteva întîlniri oficiale. Cineva din "lumea bună", persoană cu ştaif, mai în etate decît mine. Eram convins că puteam face o echipă imbatabilă, un foarte cultural şi cuminte Bonnie şi Clyde. Doamna a apărut la locul de întîlnire într-o rochie simplă, pastel, asezonată cu o pălărie