Genul meu de competiție

Nu-mi place să fiu în competiție cu nimeni. Evit pe cît pot să mă întrec cu altul. Dar, pe cît de mult îmi displace să fiu eu însumi implicat într-o competiție, pe atît îmi place să fiu spectatorul uneia. Și, dacă se poate, spectatorul unei competiții „pe viață și pe moarte“. Pentru cineva ca mine, care adoră să vadă, dar să nu fie implicat, se pune adesea întrebarea: ce face o competiție mai intensă, mai demnă de urmărit decît altele? Unii cred că cele mai încinse competiții sînt cele în care se înfruntă cei mai buni sau măcar concurenți relativ egali ca valoare. Iar dacă, dintr un motiv sau altul, rivalitatea dintre cei mai buni se potențează și prin alte detalii (reprezintă orașe sau ținuturi aflate în tradițională rivalitate, vin din orînduiri politice ce se dușmănesc, se închină unor Dumnezei diferiți etc.), atunci competiția devine crîncenă. Alții cred că singurul stimul real este miza: ce pot cîștiga și ce pot pierde competitorii? Eu, însă, cred că o competiție atinge apogeul cînd arbitrii înșiși încep să se simtă în competiție între ei și deliberările juriului devin ele însele o competiție. Uneori, energiile întortocheate din cîmpul de concurs pătrund în tribuna juriului în chipuri nebănuite și jurații încep să concureze între ei. Asta este competiția care îmi place mie. Atunci simt eu că am de privit o competiție reală, pentru că este o competiție fără limite – toți cei de față se înfruntă. Din povestea unor asemenea competiții poți învăța enorm despre natura umană, despre raportul dintre reguli și excepții, despre încăpățînare și eroism. Poate pentru că în această perioadă îmi petrec serile, una după alta, în sălile Festivalului „George Enescu“, două asemenea competiții îmi vin în minte, ca să exemplific ceea ce spuneam mai sus. Le amintesc în ordine cronologică.

Prima a avut loc în 1958. Ediția inaugurală a Concursului Inter­na­țional „Ceaikovski“ – pînă astăzi, prestigioasă competiție muzicală. Se investise enorm în publicitate, în logica Războiului Rece. Concursul, care avea loc la Moscova și era ordonat, nu doar organizat, direct de cele mai înalte structuri ale URSS, trebuia să devină cel mai puternic concurs muzical din lume și să fie cîștigat pe toată linia de interpreți sovietici. Concursul avea trei secțiuni pe atunci: pian, vioară și violoncel. Dacă la vioară și la violoncel concurenții sovietici au defilat în urale, de nimic opriți spre locul I, la pian a apărut o problemă. Printre concurenții pianiști a putut fi văzut și ascultat un texan longilin, cu părul creț și zîmbet cuceritor, care, după ce că avea o prezență absolut șarmantă, mai era și al dracului de bun. Ce zic eu bun, tipul putea fi ușor luat drept genial. Îl chema Harvey Lavan Cliburn, iar lumea întreagă îl va cunoaște imediat după acest concurs și pînă la sfîrșitul vieții sale drept unul dintre cei mai înzestrați pianiști din toate timpurile, sub numele Van Cliburn. Distanța dintre tînărul Van Cliburn și ceilalți competitori era atît de mare încît nici unul dintre membrii juriului nu se îndoia că el merită locul întîi, dar a apărut, cum zic, o problemă. Van Cliburn era american. Cum să cîștige un american, în 1958, prima ediție a Concursului numit „Ceaikovski“, organizat la Moscova? În juriu, printre alți mari muzicieni sovietici, se găseau și cei doi pianiști de top ai momentului, Emil Gilels și Sviatoslav Richter. Doi muzicieni de anvergură istorică – o spunem astăzi, cînd posteritatea lor artistică a fost judecată deja de generații de melomani și muzicieni. Doar că cei doi rivalizau nu doar în artă, ci și în felul de-a fi. Gilels era mai fricos, mai conformist, mai atent, mai supus partidului – deși nici el nu avea o viață ușoară sub tirania sovietică. Richter era îndrăzneț, contestatar, un fel straniu de disident care întindea coarda la maximum posibil, dar nu o rupea totuși, un om liber în felul lui. Iar diferența dintre cei doi membri ai juriului se vede și după modul în care au reacționat la acel concurs. Fără să comenteze cu nimeni, Richter a notat cu 10 pe Van Cliburn și cu 0 pe aproape toți ceilalți concurenți. Gilels a mers imediat la Kremlin, a explicat situația, zice-se, chiar lui Hrușciov și a întrebat dacă e voie să i se dea unui american nota cea mai mare. A primit aprobare, s-a întors la deliberări, a dat și el notă maximă lui Van Cliburn, care a cîștigat competiția. Acest episod îmi pare, astăzi, cu mult mai relevant decît era atunci. În veac, este mult mai interesantă rivalitatea dintre acești doi mari pianiști, Gilels și Richter, decît întreaga istorie a Concursului „Ceaikovski“, iar competiția ca atare – Concursul „Ceaikovski“ – devine, după decenii, doar cadrul în care s-a desfășurat un moment al adevăratei competiții.

Al doilea caz care îmi vine în minte a avut loc în 1980, la Concursul Internațional „Chopin“, de la Varșovia. Un tînăr cu totul iconoclast, pe nume Ivo Pogorelich, a fost eliminat în turul III al competiției și, astfel, a început războiul în juriu. Martha Argerich, membră în juriu și fostă cîștigătoare a competiției, a părăsit juriul în semn de protest pentru nedreapta eliminare. Un alt membru a protestat public, dar nu a mers pînă acolo încît să trîntească ușa în urma lui. S-a speculat că, pe de o parte, polonezii nu vroiau să cîștige un „rus“ – Pogorelich era un produs al Conservatorului din Moscova, chiar dacă provenea din Croația, care era parte, pe atunci, a Iugoslaviei. Sau că întreaga lui atitudine, încălcînd mai multe reguli ale concursului (cum ar fi aceea că, la eliminatorii, se cînta întîi piesa la alegere și apoi piesa de Chopin fără să părăsească scena concurentul, iar Pogorelich a cîntat mai întîi Chopin și a ieșit ca un pianist de concert în culise, a reapărut înclinîndu-se aplauzelor și a cîntat piesa la alegere), nu-l putea recomanda drept cîștigător, dar fiind atît de bun, dacă ajungea în finală cîștiga, așa că trebuia oprit din faza eliminatorie. Nu în ultimul rînd, un anume fel al lui de a cînta Chopin, cu totul neobișnuit, a fost considerat sfidător de membrii polonezi ai juriului care înțelegeau că scopul Concursului „Chopin“ este acela de a promova întregul canon estetic chopenian, nu doar partiturile marelui compozitor. Fapt este că, în ciuda frămîntărilor din juriu și al gestului radical al Marthei Argerich, Pogorelich a fost eliminat.

Însă ceea ce s-a întîmplat după acel concurs, aruncă o altă lumină asupra sensului acelei competiții. Ivo Pogore­lich a dobîndit o faimă enormă, și-a putut stabili o agendă de concerte la cel mai ­înalt nivel pe termen lung și a semnat cu o mare casă de discuri un contract pentru a înregistra (ironie!) integrala chopeniană. Cîștigătorul acelui concurs a fost un pianist vietnamez, om serios, de bună calitate, azi profesor la un Conservator în Canada, cu o carieră solidă, dar ternă, deloc remarcabilă. Cel care nici măcar nu a prins finala a devenit celebru și așa a rămas pînă azi. Arta lui Pogorelich este, desigur, de foarte bună calitate, dar el nu este un pianist de „A-list“. Eliminarea sa din 1980 a potențat, însă, cartea sa de vizită într-un mod la care, cert, nimeni – cred că nici Martha Argerich însăși – nu se aștepta. Nimeni nu mai vorbește astăzi despre Pogorelich fără să evoce acel episod. Nimeni nu-l mai poate asculta fără să se gîndească că el este cel pentru care Argerich a plecat din acel juriu. Competiția din interiorul juriului, care a decis în final în defavoarea sa, a rămas cu mult mai semnificativă decît concursul ca atare.