Genul fluid
Cu ocazia celor două mari centenare jazz de anul acesta, chitaristul Wes Montgomery (1923-1968) și saxofonistul Dexter Gordon (1923-1990), și în așteptarea centenarului lui Miles Davis (1926-1991), am gîndit acest Dosar după chipul și asemănarea jazzului, adică free and fusion, lejer și greu, hibrid și eclectic, cu de toate, în toate direcțiile, în speranța că, pentru cunoscători, va fi un motiv de bucurie, reflecție și (re)descoperiri, iar pentru necunoscători, o introducere atractivă, un pretext pentru a afla nume și idei noi, un îndemn pentru a-și deschide urechile în fața unui gen muzical fluid prin excelență.
În spatele acestor lucruri se află, bineînțeles, dincolo de dragostea personală pentru această muzică, și o serie de întrebări, dileme, nelămuriri cu privire la ce înseamnă jazzul în România: cine îl cîntă, cine îl ascultă, cine îl distribuie, cine îl cumpără, cine trăiește cu jazz.
De pildă, cum se face că pînă şi cele mai accesibile şi melodioase forme de jazz (swing sau latino, de pildă) îşi găsesc loc la TV sau la radio fie foarte rar, fie la ore imposibile, ca și cum omenirea ar trebui protejată de cîntece mai lungi și mai complexe, cu schimbări de tempo și ritm, folosind structuri neconvenționale, sau ca și cum jazzul ar fi un gen al nimănui, un accident regretabil în istoria muzicii. La mai bine de o jumătate de secol de cînd un post de radio (american) a difuzat pentru prima dată în istorie o melodie de jazz, peste tot în lume există posturi de radio dedicate exclusiv acestui gen; numai la noi jazzul este în continuare respins de posturile comerciale sau oferit în cîte-o emisiune specială la Radio România care, spre lauda lor, nu se tem să difuzeze și acest gen fluid.
În orice capitală europeană poţi merge în week-end la un concert de jazz într-un club avînd de ales între recitaluri clasice sau experimentale; în Bucureşti însă vei fi norocos să găseşti așa ceva în afara seriei de concerte Jazz Nouveau (din Club Control), a cîte unui concert la Sala Radio sau în afara unor festivaluri (Jazz in Church sau Green Hours Jazz Fest). Adunate, toate concertele de jazz din București dintr-un an întreg ar putea fi comasate într-o săptămînă. Festivalul „Enescu” oferă într-o singură ediție mai multe concerte decît concertele de jazz dintr-un an întreg.
Apoi, e ciudat cum şcoala românească de muzică „produce” atît de puțini muzicieni de jazz, practic îi putem număra pe degetele de la două mîini. Judecînd după parcimonia cu care jazzul este difuzat pe canalele media, după susţinerea relativ modestă din partea autorităţilor a festivalurilor de jazz şi după (cvasi)inexistenţa lui în zona de loisir public, se poate spune că jazzul încă „miroase ciudat” la noi.
Cu toate astea, există cîteva festivaluri internaţionale de jazz care, organizate cu destule sacrificii, an de an sau sporadic, fac totuși săli și plaiuri pline la Gărîna, Smida, Bran, Timișoara, Cluj, Sibiu, București. Pelerinajele la aceste festivaluri și vînzările de viniluri la fața locului arată că există un public de jazz nesatisfăcut sau, cel puţin, un public potenţial prea puţin stimulat.
Pentru toți aceștia și pentru ceilalți pe care i-ar putea interesa, avem speranța că Dosarul de față va fi o lectură de vară care să le meargă la suflet, în urechi și în minte.
