Generaţia jumi-juma

De curînd, în chip de relaxare, i-am cîntat fiicei mele de opt ani un cîntec de tabără din copilăria mea. M-am trezit că mai lungi decît cîntecul au fost notele de subsol, necesare ca să poată înţelege şi ea, de exemplu, ce-o fi vrînd să însemne: "Apa caldă nu mai vine / Şi săpunul stă pe tine". "Chiar?" " făcea ea, amuzată, la fiecare explicaţie. Şi mi-am dat seama că, văzută din prima jumătate a vieţii mele, jumătatea actuală " cosmopolită, dinamică, liberală şi high-tech " pare SF. Şi invers " privind înapoi, prima jumătate se vede astăzi ca o fantezie livrescă, absurdă şi uşor lugubră. Iar la mijloc, exact la mijloc " acum două decenii, după două decenii de viaţă " r(R)evoluţia. Dacă o scriu cu R sau cu r, depinde, iarăşi, din care jumătate a existenţei mele o privesc. Căci privită din prima jumătate, Revoluţia era scopul meu, aproape o obsesie, o preocupare care mă definea. Cel mai groaznic ar fi, spuneam pe atunci, spre finele actului I, să moară Ceauşescu într-o zi, de bătrîneţe, fără ca noi să apucăm să facem nimic. Nu vedeam ceva mai ruşinos pentru români ca naţiune, sau o perspectivă mai sumbră pentru mine personal. De aici poate uşurinţa cu care am decis că o să rămîn în Piaţa Universităţii pe 21 decembrie, scandînd şi vopsind un prematur V al victoriei pe ziduri, indiferent de cîţi securişti ne-ar fi filmat de pe Intercontinental. Cu ochii de atunci, alergatul în faţa unei tanchete care muşca din asfalt cu un zgomot oribil nu părea deloc caraghios, riscul de a lua bătaie sau de a face închisoare nu părea disproporţionat, lipsa de informare era ca aerul pe care îl respiram " firească. Din prima şi umilitoarea jumătate a vieţii mele, cu cozile ei de ore întregi, prin zăpadă, şi lozincile ei sfruntate, servite dimineaţa, la prînz şi seara, şi nu doar în mass-media, periplul meu de cîteva zile, cu un drapel găurit în mîini, pe străzi unde şuierau suspect gloanţe prin întuneric exact acolo unde televiziunea şi radioul chema oamenii la o luptă oarbă cu inamici invizibili, era ceva logic. Cam pe tot parcursul primilor mei 20 de ani mă pregătisem " nu-mi fac iluzia că ţine de generaţie, ştiu că a fost mai curînd o conjunctură personală " să dau acest examen de civism. Am trecut cu brio toate probele: sfidat barajul şi tirul armatei, fugit de scutieri, culcat sub gloanţe în faţa televiziunii, controlat cetăţeni nevinovaţi la metrou, păzit Casa Studenţilor în carturi, cu două arme şi 10 cartuşe la vreo două duzini de sentinele. Aşa se vedea atunci. Privită din a doua jumătate, informată, europeană, adultă, experienţa mea din 21-25 decembrie e material pentru o excelentă comedie amară, în care eu sînt eroul comic, clovnul care se bagă în tot felul de belele, fără să priceapă nici o clipă ce i se întîmplă. Ceea ce, copil fiind, consideram a fi o formă de rezistenţă la comunism " micile sabotaje cotidiene împotriva statului, munca la negru, mersul cu naşul, blatul pe troleu, aranjamentele pentru supravieţuire, într-un cuvînt, corupţia " nu a dispărut. Mă văd acum nevoită să redefinesc acest comportament drept o formă de rezistenţă la progres, de tăiere a crăcii de sub picioare, care nu s-a născut în vremea blamatului comunism şi probabil nici sub blamaţii fanarioţi. Iar din această perspectivă, revoluţia, cu minusculă, a fost şi ea o minusculă tulburare, menită să reaşeze curgerea nesfîrşită a favoritismelor înspre albia eşalonului doi, obosit să dea tot caimacul unui dictator isteric şi lacom. În rest, totul trebuia să rămînă la fel " şi a rămas. Revoluţia a fost punctul de balans al generaţiei mele, cea mai numeroasă a României. De îndată ce am depăşit acel punct am început să îl văd altfel. Şi nu e vorba de a privi lucrurile la rece, ci pur şi simplu de a accede în alt univers, unde informaţia e pretutindeni, ca aerul. Au devenit clare mai întîi riscurile enorme pe care mi le asumasem. Apoi a devenit neclară necesitatea ca eu şi atîţia alţii să ni le asumăm. Apoi am început să mă întreb dacă eu, personal, aveam nevoie să inhalez fumul de lacrimogene, să mă uit cu ochii măriţi de groază cum scutierii sparg geamurile Teatrului Naţional şi se reped la noi, să străbat bulevardele pustii într-o basculantă deschisă, întrebîndu-mă care dintre pocniturile seci care răsunau sinistru în canionul de blocuri de beton era îndreptată spre noi, să stau de veghe o noapte într-un foişor, căutînd din priviri siluete suspecte pe acoperişuri. Am ajuns acum într-un punct simetric. Revoluţia se află, aşa cum nu se va mai afla, fix în centrul cronologic al existenţei mele. Nu i-am negat niciodată valoarea ca test personal, de autocunoaştere. Dar de aici, din mijlocul actului II, primul act apare nu numai absurd şi grotesc. El este absurd şi grotesc de asemănător cu ce se întîmplă acum. Un amestec indigest de veleitari, foşti securişti sau descendenţii lor, carierişti şi cabotini au preluat conducerea la toate nivelurile, iar aplauzele de la vechile congrese nu sînt aşa de diferite de vociferarea cacofonică a societăţii noastre debusolate. Tăcerea şi întunericul celor două ore de telejurnale şi lătrături patriotarde zilnice au fost înlocuite de zgomotul întunecat al valului asfixiant de infotainment. Corupţia e atotputernică, iar dacă acum poţi striga în voie e pentru că nu te ascultă nimeni. Nu vreau să fiu ingrată, nu regret trecutul. E minunată libertatea, dar tot mai mult am senzaţia că e de fapt limitată la libertatea de a pleca în altă ţară. Sigur, veţi spune, dar în enclave, în cercuri profesionale restrînse, dacă face abstracţie de mizeria generalizată din jur, omul poate face ce vrea, se poate realiza, poate conta. Da, aş răspunde " ca şi atunci.