Genealogia și fețele ipocriziei

Cuvîntul „ipocrizie” provine din greaca veche, de la verbul hupokrinomai. Însă, la origine, acesta desemna doar actul banal de a oferi un răspuns sau o replică. De aici, s-a dezvoltat un sens secundar, acela de a da o replică în cadrul unei piese, așadar de a juca teatru, a te preface. Totuși, actul de a pretinde că ești altcineva nu avea o conotație morală, ci una convențională sau estetică, cum este în cazul actorului (hupokrites) care se preface că este Agamemnon, Oreste sau Creon.

Condamnarea ipocriziei ca viciu major e legată de o descoperire creștină, ce va marca irevocabil istoria morală a Occidentului. Această descoperire este ideea că omul se definește mai degrabă prin viața sa lăuntrică decît prin acțiunile săvîrșite. La baza acestei învățături se află diviziunea sinelui în două registre identitare, pîndite constant de riscul incongruenței: o parte esențială, care e intimă, invizibilă, dar veridică, și o parte accidentală, care e publică, evidentă, dar îndoielnică. Potrivit creștinismului, esența umanului se găsește în adîncimile tainice ale sufletului.

Deși termenul „ipocrizie” se originează în Grecia antică, ideea unei interiorități privilegiate nu se cristalizase încă în mentalitatea vechilor greci. Pentru aceștia, ființa umană nu deținea două identități, deci nu poseda o intimitate esențială în care se ascunde adevărul ultim al persoanei. Omul grec se definea prin comportamentul său public, adică prin exterioritate. Identitatea lui depindea – așa cum insistă și Jean-Pierre Vernant – de percepția semenilor săi. „Fiecare este ceea ce văd ceilalți la el” (Vernant, 2001, Iași, Polirom, p. 22). De aici și importanța covîrșitoare a onoarei, a reputației și a gloriei în lumea antică. Individul era definit de ansamblul faptelor sale, care sînt publice, nu de repertoriul trăirilor și motivațiilor intime, care sînt ascunse privirii colective.

Prin urmare, ipocrizia, acest divorț dintre trăiri lăuntrice și acte exterioare, nu reprezenta un cusur fundamental în lumea greacă. De altfel, pînă la apariția creștinismului, grecii nici nu aveau un cuvînt pentru a descrie riguros ceea ce noi înțelegem azi prin ipocrizie. Aristotel, de exemplu, așeza sinceritatea sau onestitatea printre calitățile omului virtuos, dar cuvîntul pe care îl folosea era alétheia, termen care nu desemna, în fond, decît adevărul. Opusul său era pseûdos, falsul sau minciuna, discursul care nu corespunde realității. Deci nu era vorba neapărat despre o disociere între un resort interior și o manifestare exterioară.

Abia odată cu creștinismul prefacerea devine prefăcătorie. O dereglare morală severă. A pretinde că ești altcineva, a-ți disimula motivațiile reale sub masca virtuții reprezintă o subminare a raportului dintre aparență și esență. Adică, implicit, o inversare a ierarhiei dintre universul accidental și efemer al lucrurilor vizibile și lumea veșnică a celor nevăzute. Încă din momentul Predicii de pe munte, prima apariție publică de anvergură a Mîntuitorului, ipocrizia e condamnată în cel mai categoric mod cu putință: „Nu fiți ca fățarnicii […]. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor” (Matei 6, 5); iar puritatea lăuntrică e recomandată ca una dintre căile primordiale ale salvării: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Ulterior, fiecare evocare a fariseilor și fiecare confruntare cu aceștia devin tot atîtea ocazii pentru cele mai aspre rechizitorii ale fățărniciei. Și cu fiecare condamnare a ipocriziei va ieși la iveală cîte o nouă ipostază a acestei noțiuni polivalente, încărcate cu multiple straturi și aspecte polemice.

O primă formă a ipocriziei este fățărnicia ca paradă a virtuții, ca moralitate ostentativă. „Deci, cînd faci milostenie, nu trîmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni” (Matei 6, 2). Temeiul condamnării este neconcordanța între conduita corectă și motivația justă. Acțiunile corecte sînt insuficiente, dacă nu sînt expresia unui resort interior adecvat. Așa cum va sublinia și Immanuel Kant aproape optsprezece secole mai tîrziu, criteriul moralității e legat de integritatea intenției, nu de utilitatea rezultatelor. În această ordine de idei, merită amintit că, spre deosebire de deontologismul kantian, etica utilitaristă a fost deseori criticată pentru incapacitatea sa de a evita ipocrizia. Căci, din unghi utilitarist, corectitudinea morală e corelată doar cu amploarea rezultatelor. Dacă – așa cum spun utilitariștii – o acțiune e morală doar prin consecințele sale, atunci motivele acțiunii devin irelevante, oricît ar fi ele de trufașe sau meschine. În schimb, pentru deontologismul kantian (în fond, o versiune secularizată a eticii protestante), puritatea motivelor este crucială.

O altă formă a ipocriziei este simularea apatică a conduitei juste, adică ortopraxia goală, neînsoțită de fervoare lăuntrică (aspect deja prezent și în tradiția profetică a evreilor): „Fățarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, cînd a zis: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 7-8). Practicarea monotonă și rece a comportamentului virtuos transformă virtutea în simulacru. Omul fără o trăire profundă este întruchiparea sterilității spirituale, o simplă carcasă vidă. Aici se găsește una din sursele romantismelor ulterioare ce proclamă supremația sentimentelor asupra purtării corecte, dar golite de pasiune. Iar fățarnicul devine, astfel, prototipul viitorilor filistini și burghezi apatici, ridiculizați pentru blazarea, indolența și superficialitatea conduitei lor regulamentare. În lipsa pasiunii, viața devine artificială și unidimensională, plină de reguli, dar lipsită de adîncime, adică un eșec existențial total.

Un alt aspect al ipocriziei în discursul hristic este dubla măsură, adică incoerența judecății morale: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bîrna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3). Presupoziția condamnării standardelor duble este egalitatea morală a oamenilor în fața lui Dumnezeu. Dacă toate ființele umane sînt copii ai Domnului, atunci toți devin frați și surori, abolindu-se astfel distincțiile arbitrare între persoane. Prin urmare, judecarea ipocrită a semenilor, ridicarea pietrei chiar de către păcătosul însuși reprezintă un simptom al unei autoproclamate purități sau superiorități morale. A pretinde ca ceilalți să respecte regulile pe care tu însuți nu le respecți înseamnă a te raporta la tine ca la o excepție, un individ ieșit din comun care se sustrage ordinii morale universale. Cu această ocazie, este anticipată ideea kantiană a universalizabilității intenției: „Acționează astfel încît să poți voi ca maxima voinței tale să fie o lege universală”. Pe scurt, nu poți cere celorlalți să urmeze principiile pe care tu le încalci.

O formă înrudită a ipocriziei este neconcordanța dintre cuvînt și faptă: „Cărturarii și fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate cîte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). În esență, contrastul dintre retorică și conduită poartă amprenta aceluiași conflict dintre exterioritate și interioritate. Pe fariseii incapabili să-și transpună învățăturile în fapte Hristos îi numește „morminte văruite”, „care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sînt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23, 27).

E adevărat că, mai înainte de creștini, grecii criticaseră deja incongruența dintre discurs și acțiune, dar miza acestei critici era diferită. Un exemplu elocvent îl reprezintă sofiștii, condamnați de Platon și Aristotel pentru contrastul dintre valorile clamate și practicarea acestor valori. Dar accentul cădea pe deficitul de acțiune, nu pe deficitul de trăire. Iar dacă filosofii condamnau precaritatea convingerilor personale ale sofiștilor, asta se întîmplă fiindcă retorica lor nu se materializa în acțiuni concrete (necesare pentru dezvoltarea caracterului individual și, mai ales, a cetății în ansamblu); dar în nici un caz pentru că intimitatea ar fi fost atributul definitoriu al individului. 

În schimb, pentru creștini, locul central îl ocupă tocmai problema adeziunii intime. Prin urmare, dezacordul dintre cuvinte și fapte e reprobabil, nu atît din cauza lipsei unor rezultate vizibile, cît mai degrabă din cauza faptului că făptuirea insuficientă e un simptom al insuficienței trăirii, iar trăirea lacunară e expresia unei lacune identitare. Cine nu îl simte pe Hristos în inima sa nu este un creștin adevărat. O excepție notabilă este, în discursul creștin, pledoaria Apostolului Iacov pentru demersuri concrete: „Credința fără de fapte moartă este“ (Iacov 2, 17). Dar altminteri, dincolo de o astfel de afirmație categorică, mai degrabă atipică, discursul creștin va sublinia în mod repetat că omul se definește prin credința sa, adică prin viața lăuntrică.

Prin urmare, dacă fariseul nu crede cu adevărat cînd se roagă și postește, atunci nu el este cel care se roagă și postește, ci doar personajul jucat de acesta. Ceea ce contează, în acest context, sînt aspirațiile sufletești, devoțiunea autentică, puritatea interioară. Accentul cade pe intensitatea și profunzimea angajamentelor existențiale, nu pe amploarea concretizărilor vizibile. Sau, mai bine spus, concretizarea acestor angajamente este, întîi de toate, una lăuntrică. Esența morală a omului se ascunde în universul său intim, la care are acces numai Dumnezeu. Restul e reprezentație impură, teatralitate vinovată.

Revenind la tipologia fățărniciei, forma sa extremă este ipocrizia ca escrocherie, ca exploatare perfidă a bunei credințe: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că mîncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung” (Matei 23, 14). Acuzația vine în contextul în care soții îi desemnau pe farisei ca executori testamentari după moarte. Dar, sub pretextul îngrijirii pioase a văduvelor, mulți dintre ei le cheltuiau averea și, în final, le expropriau. Acest tip de duplicitate este cel mai revoltător, căci presupune cel mai puternic contrast între substanța lăuntrică și aparența externă. Sub masca intențiilor nobile se ascund cele mai josnice uneltiri. Peste secole, arhetipul acestui comportament duplicitar va deveni Tartuffe al lui Molière, escrocul evlavios, care profită de naivitatea lui Orgon, încercînd să pună mîna pe casa și chiar pe soția lui.

*

Pînă aici, am înregistrat manifestările ipocriziei ca derapaje și dereglări morale. Există însă și forme benigne ale ipocriziei. Un exemplu, în creștinism, sînt așa-zișii „nebuni întru Hristos”, sfinții paradoxali, ce răstoarnă fariseismul cu capul în jos. În public, își ascund virtuțile, ba chiar simulează patima și necurăția, prefăcîndu-se bețivi, afemeiați și obraznici. Însă, departe de ochii lumii, ating cele mai înalte culmi ale devoțiunii, îi ajută, clandestin, pe sărmani și vizitează prostituatele nu pentru a le consuma trupul, ci pentru a le salva sufletul.

În spațiul filosofiei, un exemplu de ipocrizie benignă este Socrate, cel care mimează ignoranța, pentru a le indica semenilor drumul complicat către cunoaștere. El este opusul radical al sofiștilor. Spre deosebire de aceștia din urmă, care produc o inflație a adevărurilor facile, „prefăcutul” Socrate arată raritatea și caracterul greu accesibil al adevărului.

Nu în ultimul rînd, merită evidențiat și rolul util al ipocriziei în menținerea conviețuirii pașnice și a ordinii sociale. De la politicianul care mimează buna-credință și pînă la individul obișnuit care alege o mască agreabilă în locul sincerității cinice, fiecare dintre noi e un agent al ipocriziei. În fond, ipocrizia este un efort ce provine din conștiința faptului că noi nu putem trăi decît laolaltă și că existența umană nu are sens decît în raza unor valori mai înalte. În acest sens, La Rochefoucauld afirma că ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuții. În absența totală a acestui omagiu, viața în comun ar fi insuportabilă. Din acest punct de vedere, e regretabil că uneori oamenii nu au nici măcar o doză infimă de ipocrizie și că aleg tupeul, mitocănia, cinismul și cruzimea spontană în locul aparenței agreabile și al convenției.

Daniel Nica este lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă Etică și Gîndire critică, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Cea mai recentă carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale, 2022.