Gen fără jenă
Astfel,
din fermecata lampă a evilor vetuști, la lumină scoțînd geniul limbii române, geniul culturii române a mîntuit acest loc numit România, astfel devenindu-i geniu tutelar. Şi pentru că toate aceste genii trebuiau să poarte un nume, cei ce freacă monumenta i-au spus Eminescu. Mihai Eminovici, care vorbea ruteana în copilărie, precum Arghezi maghiara: în parte. Mihai Eminescu, mutilat antum și postum! Din zeii seculari, el ce ne-a mai rămas să fie sacrificat la nevoie ori din nărav (căci din ceilalți, morți toți, doar Norocul mai trăiește ca să ne muncească, o știm de la Lefter Popescu). În viziunea asta romantic-monolingvă, ea însăși devenită vetustă, dar eternizată patriotic, monumentalizarea geniului se traduce ca transformare a lui în acel gen proxim din care toate diferențele noastre specifice pot, și deci trebuiesc, deduse. Proxim, adică următor. În acest timp, mitico-militar înghețat sub arătătorul Puterii, de geniul lui Eminescu nu are cum scăpa nici Mihai Eminescu. Nu-i o mare nerușinare să-l ții pe poet zălog în cușca aurită pe care i-ai menit-o ca aură, cătușă, fanfară și dezastru? O fi, dar e a noastră, și unde-i jenă, nu-i plăcere la nevoi și la durere. Or, plăcerea maselor, inerția confortabilă a majorităților mediocre, se împlinește ritual prin invocarea geniului miraculos care le singularizează și pe dînsele, și, cu dînsele, pe fiecare membru-al lor, astfel scutindu-l de corvoada gîndirii.
Va fi fiind patria, à la Cioran, un cort ridicat în deșert; dar un cort al abundenței – săltat altar pe stîlpii pleonastici ai naționalismului – care dă toate darurile din raiul său și alungă nisipul, clepsidra și scorpionii deșertului. Şi, cînd deșertul n-are norocul de-a fi siberian, frigul. Dar scînteind sub luna geniului național, cortul patriei freamătă și se nutrește din blînda-i energie luminoasă nicicînd amenințată de-astrofiere iar.
Altminteri,
mutanți ca geniul modern sînt entități șui generis. Sînt, probabil au fost, și cu siguranță vor fi extirpați, exilați, explicați, autorizați, re-clamați, adoptați, adulați, mitologizați, deificați, etcauterizați de Leviathanul mulțimilor ce greu se mută. Dar în erele pre- sau timpuriu moderne, geniul nu îi era lipit subiectului uman. Genii bune și genii rele, răsfirate prin tot locul; apoi genius loci, care era, firește, -al locului, mai ales al celor romane, pînă cînd augustului Octavianus i s-a revelat că el însuși era geniul locului numit imperiu. Apoi, din veacul al șaptesprezecelea francez etc., geniul i-a fost atribuit limbilor, ca un nimb al gloriei graiurilor vernaculare eliberate, în fine, de tirania latinei mănăstirești. Şi tot în același veac francezii au năimit întîia École de Génie, unde imberbii erau instruiți să devină ingineri (cam militari, nu cam civili ca venețienii din secolul al cincisprezecelea care au năimit vorba ingegno spre a numi facultatea care putea ghida și gustul estetic în lupta sa de apărare împotriva kitsch-ului numit mai tîrziu astfel, și arta evadării acvatice în fața invadatorilor bipezi), la intersecția ingeniului cu inocența cunoașterii practice, exacte. Aceste avataruri necum subiective au dispărut sub manta cît cerul a geniului romantic, unicul subiect singular care putea absorbi ironia naturii (Fr. Schlegel, Novalis, Byron…) și a neromanticei istorii (Napoleon; Hegel), și a se măsura cu ele. Din acest geniu derivă, în cele din urmă, eminescianismul ca ideologie de stat cultural, hieraticul său daimonism, de care mă îndepărtez acum spre-a spune ce voiam, din titlu încă.
Așadar,
geniul post-romantic păstrează singularitatea antecesorului său, dar nu se lasă transformat într-un gen – logic, ontologic sau teologic: din el nu au a se deduce diferențele specifice sistemelor naționale, „existențiale” sau sublunare. După ce Rimbaud scrisese Je est un autre, discursurile identitare au luat-o în sensul opus, au crescut în popularitate mai ceva decît fetișurile ce adesea sînt, și au ajuns să dividă aprig umanitatea în denaturalizantul secol al XXI-lea. O frumoasă continuitate. Logica lui „a avea”, sfînta proprietate extinsă la sine ca „sînt ce am și astfel mă am” oprea diviziunea internă a subiectului burghez, astfel garantîndu-i mecanic libertatea, egalitatea și in-dividualitatea: prin reflex aproape-cugetat, identitatea. Poeții, boemii, „geniile” neștiute sau ignorate erau cel mult pete de culoare pentru subiectul burghez ghiftuit de otrăvurile și darurile proprii. Doar cînd indivizibilitatea ori recunoașterea publică a acestui subiect erau amenințate recurgea acesta la alegerea unui token genius, un paratrăsnet bun pentru furtunile de care tînăra sau neînchegata nație, ori populație, ori urbe, ori teritoriu, ori limbă, le (pre)simțea. Poeți de secol XIX, mari poeți fascinînd prin puterea lor de a crea imanența limbilor literare a națiilor lor, erau croiți să fie asemenea paratrăsnete: Mickiewicz, Petöfi, Heine, Eminescu… Apoi, moda lor a trecut, căci sus-numitul subiect își găsise habitatul liniștit în națiile etc. acum coagulate și gata de alte fumuri ori furtuni. Trec peste faptul că dominația criteriului estetic în arte a rămas în zoo-ul oazelor de nișă după ce cultura de masă s-a impus pe piața și în viața reproduse de Hollywood și Disney, de (jadis) Mosfilm și (azi) de Bollywood, de literatura de (d)uzină, de pop-ul de plastic ori de sumedenia de întîmplarnițe maneliste numite instalații. În vremea lui Steve Bezos (da, știu, îl cheamă Jeff) și a lui Elon Musk, geniul artistic a rămas de căruță. Lentoarea fie-i sculă și mîntuire!
Dar geniul (îi numesc la singular deoarece-i multiplu), acum ca acum un veac, două, douăzeci, venind de dincolo de reprezentare ori voință, e un gen nesupus, nesupus genocidului, nesupus denaturalizării. Genul geniului e proxim nu în sensul logic. Simply, genius it is too close for comfort. Francezii-ar zice că e en deça, dincoace de vizibilitate, cum am traduce noi. Sau că e virusul alterității care vine înspre și în noi, epidemic, că geniul nu e ceea ce ne confirmă așteptările, că nu ne drăgălește prin leagănul lui Același, că zeilor geloși le e mereu satană, ca o charismă de neprins, că strică alianțe menite să, la urma urmei, ucidă prin automatismele banale, neatente.
Geniul e genul fără jenă. Merge pe căile sale și nici că-i pasă că e prea aproape de noi ca să ne putem feri. Creează revoluții în știință, și astea nu sînt vreodată deductibile ori previzibile – de aceea le vedem iscate accidental. Ori face literatură ori filosofie sublime, dar îi blamăm atîția autori de colaboraționism cu putoarea puterii (Platon la Siracusa, cum și sumedenia de filosofi pupincoroniști care s-au vrut și regi; Jünger, Schmitt și Heidegger la poalele lui Hitler; Maiakovski și cîți alții la ale lui Lenin-Stalin), de misoginism (Aristotel ejusdem farinae), de rasism (de la Thales mai la vale), mai nou, de antisemitism (Céline), de antisovietism (Arghezi), de anti-antisovietism (Arghezi), de cîte și mai cîte vremile or vrea s’ne cînte. Să fie astea dovezi că geniul e vinovat? Sau că e genul lipsit de jenă? Să fie făr’ de jenă! Să ne fie aproape ca să nu ne îndepărtăm de noi. Şi să nu judecăm pe nemîncate, chit că, atunci cînd afli că capra vecinului e genială, întrucît a luat Nobelul, ți se urcă sîngele la cap. Cînd agenții geniului suferă, mor tineri, ori sînt morali pînă la os, îi admirăm, că-i cheamă Isus, Cervantes, Simone Weil, Nino Stratan sau mai știu eu cum. Dar atunci noi, noi, venitorii devenim agenții acelei admirații perverse, purificate cînd, încercînd să ne ferim de nesimțire, simțim că geniul ne e aproape ca un glonț; și-i rece.
Da, geniul n-are jenă: trece prin tine ca un tren prin bucătăria bunicii, îți vine cînd nu te aștepți, măgarul, că tocmai te culcaseși, dar te inspiră irezistibil în nările-i subtile, așa că fii bun și trezește-te și nu ți-o lua în cap, că nici nu meritai, nici nu nemeritai să fii expirat ca Kafka; ori ca horcăitul nebunului satului care-ți spune un adevăr dintr-acelea care iau ceva vreme pînă să aibă tupeul să se întrupeze, doar profeții sînt atît de săraci de n-au cu ce să-și plătească dările în țara lor; ori ca grotescul Goya în mízerul război; ori ca parfumul unui trup cît pe ce să fie amușinat, care îi dă bobîrnace Chanelului global. Şi-o aluniță pe deasupra.
Iscă-se geniul pentru-a ne ține oameni în lumea de iască, neutru de goală ca o soacră simulacră.
Călin-Andrei Mihăilescu, profesor de literatură comparată, teorie critică și studii hispanice, a predat la University of Western Ontario (London, Canada), iar în ultimii anii la Facultatea de Litere a Universității din București. E autorul multor volume și articole în limbile română, engleză, franceză și spaniolă. Cea mai recentă carte publicată: Deunamor(Editura MLR, 2022).
