Gabriela Creţu, Monica Iacob-Ridzi, Rareş Niculescu - pe vremea cînd nici nu visau la Bruxelles

Gabriela CREŢU Amintiri cu cravată roşie Eram în clasa a II-a; ce şcolăriţă mare! Aveam media zece; ce mîndrie pe tata! Am mers la Iaşi, să primim cravata lîngă statuia lui Alexandru Ioan Cuza; ce aventură pentru copii! Doar cineva născut la Ruginoasa, crescut cu umbra lui Cuza plimbîndu-se prin curtea şcolii, poate înţelege că trăiam ceva precum o întîlnire de gradul trei... După festivitate, am primit în dar o carte. Era Crăiasa Zăpezii. Amintirea ei am păstrat-o pînă la maturitate; era acolo un băieţel căruia îi intrase în ochi un ciob rătăcit, care îl făcea să vadă toate lucrurile deformate; şi sufletul i se urîţise de atîta hidoşenie ce descoperea în lume. La puţină vreme, am început să port ochelari şi, toată viaţa, am fost foarte atentă ca nu cumva să mi se întîmple acel accident şi lumea mea frumoasă să-şi schimbe înfăţişarea... Din 1973 pînă în ’79, lumea mea a avut cravata roşie; era vie, veselă şi se lega cu un inel de plastic. Cu ea am fost în prima mea tabără şcolară, la Vulcanii Noroioşi; eram uimiţi să descoperim răceala lor de gheaţă în timp ce forfoteau (nu ştiam încă ce înseamnă să "fierbi la rece"). Pe lîngă cravată, s-au adunat insignele de "Fruntaş la învăţătură", de premiant la "Cîntarea României", de nu mai ţin minte ce... Parcă eram un general sovietic în retragere cînd, în clasa a V-a, am fost aleasă comandanta unităţii... Altă etapă, alte responsabilităţi. Atunci am luat primul interviu din viaţă, învăţînd regulile democraţiei şi comunicării, într-o altă tabără, pentru liderii de mîine. Cel supus tirului de întrebări era un mare poet; eram moartă de emoţie; am început prin a-l întreba cum se numeşte... Erau o mulţime de personalităţi acolo; focul de tabără a fost fabulos. Ce poezii şi cîntece ştiau cei mari! Dar învăţam şi noi repede... Am învăţat să lucrăm în echipă, să împărţim sarcinile, să ne luăm în serios chiar şi cînd era vorba de joacă. Am reuşit să strîng pumnii şi să-mi depăşesc dificultatea de a vorbi în public. Am fost vreo doi ani Smărăndiţa popii în Amintiri din copilărie; ceilalţi erau cu patru sau cinci ani mai mari. La acea vîrstă, însemna enorm. Am învăţat să-i privesc drept egalii mei şi că trebuie să fiu privită la fel. Sînt lucruri pe care nu le-am uitat; şi astăzi sînt momente în care mă surprind strîngînd pumnii înainte de a lua cuvîntul. M-am folosit deliberat aici de nostalgia, autentică, pe care o simt pentru copilărie; pentru contrast cu concluzia brutală pe care o voi trage. Nu ştiu dacă acea perioadă a contribuit la faptul că sînt un om de stînga, ca o opţiune de viaţă, nu ca un fapt de oportunitate politică. Aş vrea să cred că m-a făcut măcar să iubesc roşul şi să nu am nici un fel de complexe în a-mi asuma semnificaţia lui politică. Propunerea acestei dezbateri arată că uneori încă ne mai războim cu propriul nostru trecut. Conturile cu trecutul trebuie încheiate prin asumarea lui; cu binele şi răul, cu frumosul şi urîtul lui. Două erori pot fi fatale: să-l respingem ca pe o invitaţie la dans, ca pe un accident care ni s-a întîmplat fără participarea proprie şi să-l reconstruim prin ochii şi cu criteriile prezentului. E păgubos în ambele cazuri; ne sărăcim pe noi înşine şi falsificăm o istorie în care şi prin care am devenit cum sîntem astăzi - profund diferiţi. Monica IACOB-RIDZI Copilăria pe care ne încăpăţînam s-o trăim Perioada în care am fost pionier a coincis cu perioada copilăriei mele. Era atît de normal să fii pionier şi să porţi zilnic, la uniforma albastru pepit cu şorţuleţ albastru, cravata roşie cu tricolor, încît în momentul în care erai pedepsit, prima măsură era să "ţi se ridice cravata", adică să nu mai ai dreptul să o porţi un număr de zile. Aşa ajungeai în afara normalităţii, adică era ceva în neregulă cu tine. Exista şi uniforma de pionier, pe care sigur nu a uitat-o nici unul dintre noi. Fustă plisată din tergal bleumarin, cămaşă albă cu epoleţi, din material sintetic, cravata roşie cu tricolor prinsă cu un inel de plastic alb transparent, pe care îl pierdeam tot timpul, centură bej-kaki din vinilin cu cataramă pe care era aplicată stema RSR, băscuţă albă cu insignă tot cu stema RSR, pe cămaşă era aplicată emblema pe care scria "Tot înainte!". Această uniformă era concepută parcă exclusiv pentru defilarea de la 23 August. În orice alt moment al anului o purtai, trebuia să mai adaugi ceva, fapt care o făcea să nu mai fie "uniformă". În tot acest timp însă, ne vedeam de copilăria noastră. Ne uitam la filme produse de Animafilm - Miaunel şi Bălănel, Mihaela şi Omuleţul lui Gopo -, la un moment dat încercam fiecare dintre noi să ne imaginăm cum ar fi să fim Arabela, eram abonaţi la Cutezătorii, unii dintre noi la Pif, citeam cu pasiune Cireşarii - o poveste despre pionieri cu care doream să semănăm -, beam cu toţii Cico, unii şi Pepsi şi, din cînd în cînd, ne adunam în curtea şcolii, îmbrăcaţi în uniforma de pionier şi strigam în cor "Tot înainte!". P.S. Cunosc pe cineva care a fost făcut şoim al patriei pe platforma garnizoanei militare din Tîrgovişte, unde a fost împuşcat, cîţiva ani mai tîrziu, cuplul Ceauşescu. Are o fotografie color de la acel eveniment. Vezi în ea, cu culori uşor şterse, un grup de copii de cinci ani, îmbrăcaţi toţi în costum portocaliu cu albastru, în care era îmbrăcat orice şoim al patriei, ţinînd în mînă cîte o garoafă roşie şi citindu-li-se pe faţă fericire, inocenţă şi un freamăt stăpînit, pentru că se aflau la o "manifestare foarte importantă" unde era obligatoriu să fie cuminţi. În jur, totul gri. Ulterior, acel cadru a devenit cunoscut tuturor, dar cu alte personaje. Cred că acea fotografie spune mai multe decît milioane de cuvinte despre acea perioadă a copilăriei noastre. Eram inocenţi, aveam în noi fericire şi nimic din ce se întîmpla în jurul nostru nu ne putea distrage atenţia de la copilăria pe care noi ne încăpăţînam să ne-o trăim, indiferent de istorie. Rareş NICULESCU Uteciştii de ieri, pionierii de alaltăieri Dacă aş privi azi în urmă spre vremea pionieriei, nu aş putea să văd cu ochi buni îndoctrinarea din orice timp a copiilor. Mai ales cînd vine vorba de doctrina comunistă care, cel puţin pentru mine, se constituie la nivel de manifestare ca o amintire neplăcută. Cele mai multe dintre temele politice discutate - gen "tezele din aprilie", care trebuiau învăţate pe de rost etc. - depăşeau în mod evident capacitatea de înţelegere a unui copil. La toate acestea se mai adăugau poeziile, cîntecele - plictisitoare şi ridicole, în acelaşi timp. "Iată marşul bucuriei, şi-al recunoştinţei vii / Pionierii României sînt cei mai fericiţi copii." Nu eram nici pe departe atît de fericiţi precum pretindeau versurile din "Marşul Pionierilor" compuse de de C.V. Tudor. Dar, dincolo de toate derapajele politice, o formă de bucurie şi entuziasm exista. În fond, pionierii erau versiunea comunistă a cercetaşilor şi a altor organizaţii "de tineret". Existau emoţia şi orgoliul celor care erau făcuţi pionieri "în prima serie", pe motiv de rezultate bune la învăţătură, şi bucuria celor făcuţi pionieri "în a doua serie", care răsuflau uşuraţi că ameninţarea "nu vei fi făcut pionier niciodată!" nu a fost dusă pînă la capăt. Şi era camaraderia, pentru că fiecare viitor pionier avea nevoie de recomandarea unui coleg mai mare. Aceste recomandări, majoritatea scornite, ar fi meritat păstrate: "îl cunosc pe X de la şcoală/de la bloc, are un comportament corect, este politicos cu profesorii şi îi ajută pe vecinii în vîrstă". A face o astfel de recomandare era primul discurs public din viaţa celor din generaţia mea. Cu emoţiile şi bîlbîielile aferente. Mai era apoi întreg arsenalul: uniforma, tresele şi galoanele care consemnau rangul în cadrul grupei sau detaşamentului, asemănarea cu organizaţiile de tip militar. "Am cravata mea, sînt pionier" nu era vorbă în vînt pentru noi, atunci. Fiindcă în toată această scenografie şi butaforie mini-militară, se regăsesc, mai ales pentru băieţi, elementele de bază ale jocului. Cu reguli clare, formule de compensare bazate pe avansări în grad, sistem de penalizare cu pierderea treselor sau a şnururilor roşu-galben-albastre. Iar jocurile nu se refuză, se joacă. Cum spuneam, azi, privind în urmă, nu pot să văd cu ochi buni pionieria. Dar cine-şi poate privi cu ochi răi propria copilărie?