Furtuna perfectă de la Timișoara
Banul nu are coadă. Dacă îl arunci, nu ai de ce să-l mai apuci. Este valabil și pentru subvențiile la energia termică pe care le practică unele municipalități din România.
Trebuie să spun din capul locului că ceea ce veți citi aici nu este o analiză a unui expert în politici energetice sau de mediu, ci perspectiva unui om care se uită la finanțele publice și încearcă să găsească sens în felul în care se cheltuiesc banii statului dintr-un domeniu. Iar cînd vine vorba de energia termică și de încălzirea marilor orașe, puține lucruri au sens, financiar vorbind. De ce? Ei bine, subvenționarea energiei termice ar trebui să aibă un scop. De exemplu, ca în acest fel să fie susținută o soluție de încălzire prietenoasă cu mediul (sistemul centralizat pare să bifeze acest deziderat). Sau să sprijini categoriile cele mai vulnerabile de cetățeni, adică cele considerate a fi în sărăcie energetică. Sau pentru că, din rațiuni ce țin de geopolitică, nu vrei să încurajezi un alt fel de sistem de încălzire. Ați înțeles ideea: ar trebui să existe o politică în domeniu, iar alocările din bani publici să o susțină.
De ce spun că în marile municipii ale României acest lucru nu pare a avea vreun sens? Acum doi ani, ne-am apucat, la Funky Citizens, să cartografiem subvențiile acordate pentru căldură din bugetele locale pentru municipiile reședință de județ. Dintre cele 41 de municipii reședință de județ, mai mult de jumătate (26, mai precis) cheltuiesc bani din bugetul local pentru energie. Lor li se adaugă municipiul București, care alocă sume semnificative pentru acoperirea acestei diferențe între tariful energiei și ce plătește cetățeanul. În mod uimitor, unele dintre marile municipii pot ajunge să plătească uneori chiar în jur de 10-20% din buget pentru energie, deși acestea au și cele mai mari bugete.
Mare parte dintre resursele alocate pentru energie merg doar către subvenționare, cu alocări relativ mici pentru investiții. Așadar, ajungem la situații paradoxale în care, dacă ne raportăm la indicatori economici, nu există o coerență între nivelul bogăției (de exemplu, PIB/locuitor) sau nivelul veniturilor (salariul mediu net) și alocarea subvențiilor per capita. Din contra, în această perspectivă, orașe precum Bucureștiul sau Timișoara se disting pentru că alocă nu doar sume foarte mari în termeni nominali, ci și prin raportarea proporțională la populație.
Și totuși, ce e în neregulă cu acest model de alocare a banilor pentru energie termică? Hai să ne uităm la cazul municipiului Timișoara. Căci, cînd vine vorba de subvenții la energie termică, e vechi păcatul și nu e prima vinovată. Doar că a avut ocazia să ocupe scena publică într-un moment dificil. În vreme ce probabil Bucureștiul e too big to fail și are și probleme într-atît de complexe prin mărimea lor, Timișoara e o bună ilustrare a problemelor pe care le au alte cîteva zeci de orașe. Cazul Timișoarei este interesant pentru că arată cît de vulnerabile sînt sistemele energetice centralizate dacă nu sînt privite și cu un ochi critic ce ține de finanțele publice.
Ce s-a întîmplat de a rămas un ditamai municipiul fără căldură? Dezastrul termoficării poate fi trecut în contul mai multor administrații și e greu să arăți cu degetul către o singură persoană. Practic, în ultimele decenii, sistemele centralizate de termoficare au fost lăsate fără mari investiții și s-au degradat. În același timp, multe dintre marile primării au rostogolit un sistem de subvenționare a prețului venit din vremuri mult prea vechi – practic, deși din cauza lipsei de investiții au început să apară probleme (de exemplu, pierderi, deci mai puțină eficiență), deși au început să apară utilizatori care nu s-au mai racordat sau au renunțat la sistemul de încălzire centralizat (de exemplu, noile cartiere, deci mai puțini beneficiari plătitori), sistemul de subvenționare de la bugetul local a continuat aproape fără modificări. Prețul plătit de primării a ajuns să fie tot mai mare, au început să apară datorii, rostogolirea lor a tot dus la penalizări și neseriozitate, iar costul politic al unei conversații oneste despre prețul corect a devenit greu de încasat în tot acest cerc vicios.
În acest context, la final de toamnă, municipiul Timișoara s-a trezit fără furnizor de gaz din cauza datoriilor acumulate. Adică vreo 50.000 de gospodării, dar și spitale și alte instituții de interes public s-au trezit fără căldură. Ce ne spune bugetul Timișoarei despre ce s-a întîmplat? Am luat execuțiile bugetare ale Primăriei Timișoara la mînă și m-am uitat la ce plăți s-au făcut pentru capitolul „energie termică” în ultimii cinci ani. Cifrele ne arată că, practic, nu prea s-au achitat facturi. În 2016, Primăria Timișoara a plătit doar vreo 17,3 milioane de lei; în 2017, s-au plătit 43,8 milioane pentru subvenție și a început transferul unor sume către Colterm (operatorul a primit 25 de milioane de lei); în 2018, pare că facturile au fost plătite la cote înalte, ajungîndu-se la 154,6 milioane de lei plătite pentru subvenție (la care se adaugă încă vreo 14 milioane către Colterm). Practic, în 2018 (cînd a fost un alt moment de criză cu amenințări cu închiderea robinetului de caz) s-au făcut singurele plăți mai serioase, inclusiv ca urmare a unor decizii în instanță. La acel moment, primăria obținuse încă o reeșalonare a datoriilor. Ce spune bugetul că a urmat nu ne duce însă cu gîndul că această păsuire a fost luată în serios. Subvenția plătită în 2019 a fost de 33 de milioane de lei (și 21 de milioane de lei au fost trimise la Colterm); apar și niște investiții în această zonă (4,7 milioane de lei). În 2020, subvenția plătită a crescut iar la 70,5 milioane de lei și vreo 13 milioane au plecat la Colterm. În fine, pînă la final de septembrie 2021, primăria plătise aproape 110 milioane de lei. Spre comparație, în anul precedent, pînă la aceeași dată, fuseseră plătite 43,5 milioane de lei.
În toți acești ani, dacă ne uităm la sprijinul guvernamental primit, observăm că, din instrumentul numit Fondul de rezervă bugetară, Guvernul a alocat pentru energia termică niște sume care să susțină aceste sisteme bolnăvicioase. Doar din 2017 pînă la momentul crizei, s-au alocat astfel aproape 500 de milioane de lei explicit pentru termoficare pentru orașe precum Drobeta-Turnu Severin (50 de milioane), Constanța (40 de milioane), Oradea (30 de milioane). Timișoara primise doar vreo nouă milioane de lei. La toți acești bani, pe 11 noiembrie 2021 Guvernul a mai adăugat o alocare-record de 310 milioane de lei. De data asta, Timișoara a primit cea mai mare sumă (aproape 54 de milioane de lei), urmată de Iași (46 de milioane) și Drobeta-Turnu Severin (44,6 milioane). Din păcate, și acești bani vor fi însă îngropați într-un sistem care va spune cu insistență și la nesfîrșit aceeași poveste despre o subvenție plătită paușal în sisteme nemodernizate și cu pierderi mari.
În fapt, dacă tragem linie și adunăm, Timișoara va fi plătit pentru energie termică, din 2016 pînă acum, vreo 570 de milioane de lei. Din aceștia, vreo 430 de milioane sînt „arși” în subvenții, 81 de milioane se vor fi îngropat în Colterm, iar în investițiile propriu-zise sînt foarte puțini bani. Doar spre 60 de milioane de lei, din care 56 de milioane sînt din proiectele cu fonduri europene derulate în 2020-21.
Sigur, lucrurile sînt mult mai complicate. Un proiect pe fonduri europene are nevoie de ani pentru a fi pregătit, aprobat și început. Datoriile se acumulează în ani și duc la efecte extrem de greu de corectat (nu doar eventualele penalizări, ci și faptul că ajung furnizorii să vîndă mai scump sau să ceară plata în avans sau să vîndă pe termen scurt pentru că nu mai au încredere în primărie). După cum la fel de drept e că dimensiunea financiară nu spune totul. Dar spune suficient și datele erau disponibile public, astfel încît e imposibil de scuzat o eventuală naivitate legată de iminența unui dezastru.
Se putea întîmpla oricînd pentru că un eventual colaps al sistemului de termoficare era pe lista de temeri a unora care se uită la fenomen. Doar că în Timișoara s-a mai întîmplat și în vreme ce primarul era din partidul ce tocmai plecase de la guvernare în plin scandal cu partenerii care au rămas cu puterea de decizie pentru un eventual ajutor financiar. Și s-a mai întîmplat și în context de criză energetică la nivel global, cu prețuri care ajung să fie mai mult decît dublul celor din anul trecut. Toate în plin vîrf al valului patru al pandemiei de COVID-19. Furtuna perfectă. Sau viforul perfect.
Criza aceasta ar fi putut avea două finaluri nu fericite, dar constructive. Guvernul putea să facă un bail out așa cum unii specialiști din piață indică de ceva vreme. Sau ar fi putut oferi prilejul unei conversații oneste despre prețul corect al gigacaloriei și despre regîndirea felului în care sînt cheltuiți banii publici. În schimb, am ajuns la un scandal politic cu victime colaterale (timișorenii) și o soluție care finalmente doar va amîna conversația pentru următorul sezon.
Elena Calistru este președinte și co-fondator al asociației Funky Citizens.
