Funcţia falică a limbajului verbal

„Femeile vorbesc mult“… O judecată deopotrivă de fapt și de valoare, asupra temeiurilor căreia nu ne-am întrebat prea mult. De ce femeile au fost asociate cu vorbăria nesfîrșită, cu trăncăneala, cu radio-șanțul, cu cicăleala și cu bîrfirea? Ipoteza de la care pornim în cercetarea de față este că acest fenomen se datorează unei pervertiri a oralității în scopurile asociate în mod normal genitalității masculine. Stadiul oral reprezintă o primă formă de satisfacere, narcisică, a sexualității. Stadiul oral se asociază ingerării exteriorității, transformării în substanță proprie a alterității – în forme suave, prin suptul bebelușului, și în forme agresive, în faza sadică a acestui stadiu, prin mușcarea sînului. Stadiul oral se manifestă îndeobște, în mod firesc și primar, prin supt-mușcat-înghițit și de aceea valențele sale genitale ne pot rămîne ascunse.

Oralitatea însă poate fi și chiar este folosită ca expresie a funcției genitale de penetrație prin scuipare și prin vorbire. Nu întîmplător, multe dintre miturile cosmogonice amintesc expectorarea ca act cu valențe generative. Copiii băieți își manifestă sexualitatea genitală mai întîi în mod oral, prin scuiparea adversarului. La fel cum la alte animale superioare actul mimării penetrării adversarului de același sex joacă rolul transmiterii intenției de dominare a acestuia, scuiparea lui exprimă simbolic aceeași funcție, este o „încălecare“ a lui de la distanță. Oprobriul public se manifestă prin scuiparea celui dovedit ca agent al infamiei, este o violare simbolică a acestuia.

Dar ce se întîmplă cu vorbirea? Are și vorbirea acest rol de exprimare a intenției de penetrare? După cîte se pare, da. Ea este mai întîlnită la femei întrucît – dată fiind frustrarea provocată de absența penisului (invidia de penis) – ele încearcă să o compenseze printr-o penetrare auriculară a partenerului sexual, a soțului sau a iubitului. E o revanșă simbolică, o compensare a pasivității din timpul actului sexual. În vorbire, în vorbărie, femeia devine agent, devine activă, este ea acum cea care-l domină, verbal, pe cel care o domină sexual. De obicei, bărbatul știe instinctiv acest lucru și deseori vedem o stare deosebită, uimitoare, de pasivitate a cîte unui bărbat, de altfel foarte activ și masculin. El știe că e bine să o „lase“ să vorbească, să o „asculte“, să o lase să se descătușeze pentru a nu produce, altfel, o acumulare prea mare de frustrare care riscă apoi să răbufnească în accese isterice sau în acte de rebeliune. În familia tradițională, bărbatul vorbește puțin și ascultă mult. Cuvîntul lui are însă valoare de literă de lege, pe cînd rostirea femeii nu depășește valoarea unei simple trăncăneli sau vorbării.

În familia tradițională, copiii și femeile tind să vorbească mult și foarte mult tocmai dat fiind rolul lor sexual activ absent, respectiv extrem de redus. Desigur, femeile vorbesc mult și între ele – și se ceartă și mai des – întrucît fiecare așteaptă de la celălalt interlocutor să joace rolul de „ureche“ pasivă, penetrată de șuvoiul de emisii verbale. În cazurile fericite, fiecare va ști cum să alterneze rolul pasiv cu cel activ în acest act al comunicării, comunicare ce simbolizează, de fapt, dorința de penetrare.

E foarte interesant să întîlnim același comportament oral-genital în două regimuri politice diferite: în democrație și în dictatură. Dictatorul are o mare predispoziție către satisfacerea orală a intenției de penetrare. Discursurile -lungi, de ore în șir, decretele, declarațiile și proclamațiile trîmbițate peste tot, dorința de a fi citat și prezent în orice alt text, indiferent de cît este acesta de nepolitic (dorința de penetrare a oricărui alt text), glasul tunător, gesticulația pregnantă, amplificată (mișcările mîinii în sus și în jos, înainte și înapoi) sînt exprimări simbolice ale mișcărilor de penetrare sexuală. Desigur, locvacitatea dictatorilor poate fi însoțită de o mediocritate a performanțelor sexuale sau, dimpotrivă, de o hiperactivitate sexuală. Acest lucru nu este foarte important, întrucît în discuție este o pervertire a funcției orale în scopuri genitale. Dictatorul a descoperit că poate penetra (și) cu gura, cu verbul, cu logosul urechile și creierii supușilor săi și nu contenește să o facă, încît într-o dictatură asistăm la ceea ce se poate numi un viol exercitat de un singur om, de liderul suprem, asupra a milioane de oameni. Or, o asemenea performanță nu poate fi împlinită decît în acest mod acustic. Oricît de mare ar fi cheful libidinal al dictatorului, el nu poate acoperi sfere atît de vaste. Sexualitatea dezlănțuită, orgiastică este, în același timp, eterică, fără contact sexual. Orice altă vorbire care nu este encomiastică, orice vorbire care nu este pur elogioasă, orice vorbire care nu se mulțumește să fie reproductivă, să repete, elogios, cuvintele și numele dictatorului este grav sancționată. Supravegherea supușilor este drastică: nimeni nu are voie nu doar să spună nimic împotriva lui, dar nimic în afara cuvîntului lui. Cine îndrăznește să iasă de sub acest viol acustic riscă să sufere un viol real și total: carnea lui, trupul lui va fi penetrat de țepușe, clești, sule, bice și în cele din urmă de glonț sau de sabie. Conducătorul suprem are dreptul ultimei nopți: dreptul de a dezvirgina însăși viața supușilor săi, de a-i face să sîngereze pînă la moarte, pînă la desființare.

La polul opus, regimurile democratice se întemeiază pe recunoașterea aceleiași funcții falice a vorbirii. Oamenii politici știu că, dacă le dau voie să vorbească oamenilor din popor, aceștia își vor consuma energia activă în acest mod deviat și simbolic. O manifestație democratică are toate ingredientele unei „revoluții“, mai puțin acțiunea. Este o revoluție sonoră, fonică, o revoluție redusă la zgomot, este doar zvonul și zarva unei revoluții. După care lumea pleacă liniștită acasă. Nici acest zgomot nu este ușor suportabil și deseori oamenii politici cedează tentației de a înăbuși violent chiar aceste proteste „pașnice“. Fondul nostru ancestral, inconștientul nostru recunoaște instinctiv potențialul „penetrator“ al cuvîntului (in-juria – „a încălca dreptul cuiva“) și tinde să reacționeze agresiv. În democrațiile „consolidate“ însă, oamenii politici sînt destul de subtili ca să înțeleagă nu doar faptul că acest gen de proteste sînt inofensive, dar să le recunoască utilitatea în sensul reducerii tensiunii sociale. Ei acționează precum bărbatul tradițional și înțelept în fața femeii vorbărețe. O ascultă, o lasă să vorbească și merge mai departe pe drumul lui. Tace și face.

Cea mai evidentă manifestare a funcției genitale a vorbirii este, desigur, înjurătura. Înjurătura arată cu claritate că limbajul verbal poate fi folosit în scopul satisfacerii simbolice a unei sexualități active ca urmare a frustrării rezultate dintr o pierdere sau dintr-o situație de dominare. În înjurătură apar termenii activității sexuale masculine, chiar dacă înjurătura este folosită de femei. Acestea din urmă folosesc expresii vulgare în care-și arogă și exhibă o sexualitate masculină, un rol sexual activ, masculin. Nu există înjurături care să facă trimitere la rolul sexual pasiv al femeii, tocmai pentru că înjurătura este compensarea simbolică a acestuia sau a pasivității în general și în diferite contexte. Prin înjurătură ne luăm revanșa în mod simbolic, „încălecăm“ oral pe cel care ne-a încălecat la propriu, îl „posedăm“ metaforic pe cel care ne-a luat în posesie.

Revenind puțin la dictatori: oamenii puternici, cei mai puternici oameni ai lumii, cei care au pîinea și cuțitul, vorbesc la fel de mult ca aceia mai slabi? Nu putem ști dacă și ce adîncă frustrare au ei de compensat prin lungile și sonorele lor demonstrații verbale de forță… Ne mulțumim aici să sesizăm doar funcția falică a vorbirii. Ea poate fi exercitată deopotrivă ca o compensare a frustrării produse de un rol pasiv, dar poate fi și un alt canal de manifestare a potenței, a puterii, a forței active. Nu doar un om slab, ci și un om puternic poate apela la funcția falică a vorbirii, a limbajului. Fiecare din alte rațiuni și cu alte scopuri.

Horia Vicențiu Pătrașcu este doctor în filozofie al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași și cadru didactic la Universitatea Politehnică din București. Cele mai recente cărți publicate: Pustiul binelui. Eseuri filozofice (Editura Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Ideea Europeană, 2017).